Economii

M-am întâlnit deunăzi cu o veche cunoştinţă, genul de persoană pe care o ştiu de foarte mult timp dar cu care nu am schimbat foarte multe cuvinte, dar cu care interacţionez din când în când.
Îl asociez cu aceeaşi pereche de tenişi vechi si ponosiţi, cu blugii tociţi cu genunchi şi tricoul de o culoare indecisă. Sub tot acest aspect "jomanfişist" se ascunde o minte destul de strălucitoare, asta dacă ai răbdare să discuţii cu omul extrem de introvertit şi oarecum monosilabic.
Fiind o întâlnire la o cafea şi nu doar un schimb fugar de amabilităţi, am aflat despre persoana respectivă mai multe lucruri decât mi-aş fi dorit.
Nu mică mi-a fost surprinderea când am aflat că bietul om nu a mai avut concediu în ultimii 10-12 ani. Încercând să îi spun că este ilegal şi imoral, cred eu, să nu ai dreptul la un concediu de 2 săptămâni anual, m-a lămurit că a avut concediu dar nu a plecat de acasă. Deja surprinderea s-a transformat în compasiune, gândindu-mă că bietul om are un job care nu îi permite să depăşească graniţele oraşului. Dar, surpriză, omul are un job bine plătit, stabil, cât de stabil poate fi un job în zilele noastre. 
Îl văd că se uită cu poftă la ţigarea mea şi îi ofer una, dar el nu fumează şi nu bea alcool. Nici în cluburi nu merge, i se pare o pierdere de vreme şi este prea multă agitaţie.
Sigur are alte vicii costisitoare care îi animă viaţa, dar dar pentru muzică există youtube şi nu vede rostul concertelor, pentru fotografie nu are inclinaţii, ca mijloc de locomoţie foloseşte ratb-ul, restul opţiunilor fiind excluse din varii motive, iar jocurile de noroc sunt pentru "luzări".
După ce avem această deschidere de discuţie, interlocutorul meu păstrând o mimică oarecum gravă dar posomorâtă, ajungem şi la problema care îl roade pe el şi îmi cere sfatul.
Omul are "nişte" economii pe care le ţine în bancă, dar şi aici are o problemă pentru că nu ştie cu ce bănci să lucreze ca să îi fie garantate depozitele.
Depozite? Adică mai mult de 100,000 (una sută mii) euro?
Am încercat să îmi păstrez o expresie calmă cât timp mi-a vorbit despre economiile lui de peste o sută de mii de euro, în timp ce sorbea picătură cu picătură dintr-o sticlă mică de suc, de mai avea puţin şi lingea şi picăturile de apă de pe sticlă şi de pe masă.
Personajul vrea să facă investiţii sigure, pe termen lung. În ce scop? Aceasta este o întrebare de peste o sută de mii de euro.
Cum sucul se terminase, îl suspectez că s-a dus la toaletă să mai bea nişte apă, timp în care am încercat să compilez informaţiile primite în speranţa unui ...."sfat" sigur şi pe termen lung.
Ce poţi să îi spui unui om care nu are vicii, nu are familie, nu are ţeluri în viaţă, care nu a ajuns nici până la centura capitalei?
Sfatul a fost să îşi cumpere o pereche nouă de încălţări, cele vechi fiind aproape rupte, să se urce în tren şi să se oprească pe plajă, să asculte marea, să îţi cumpere ultimul album Metallica şi tricoul aferent, cel de pe el fiind de la primul album, să îţi cumpere şi să savureze un Guinness, să se dea cu parapanta, să se ducă la piscină, să facă o vizită la un frizer, să se dea cu rolele prin parc, să meargă la un meci pe stadion, să vadă un film 3D la cinema, toate înainte de a-i plesni o venă sau de a face 80 de ani. Sigur, i-am spus toate astea în minte, pentru că altfel nu i-am putut spune nimic, gândindu-mă la bătrânii care strâng o viaţă întreagă banii la saltea şi fac infarct când le arde casa sau le schimbă nepoţii patul şi salteaua.
La despărţire cu greu s-a căutat de 5 lei pentru sucul consumat.
Mi-am dat seama de ce nu am şi eu economii de o sută de mii de euro. Am aruncat tricoul cu Metallica.

Campania Pro-fumat 2

De curând, s-a modificat o lege valabilă de ani de zile, dar neaplicată, care îmi interzice mie şi ţie şi lu vecinu' să mai fumăm oriunde. Nu că ar fi o problemă ca statul să îmi interzică chestii, doar asta face statul, interzice chestii, dar monştrii pe care i-a născut aceasta modificare legislativă mă scot din sărite.

sursa

S-au gasit o sumedenie de agarici, cărora le-a căzut monitorul oficial pe un picior şi bugetul sănătăţii pe celălalt, să îmi spună că dacă fumez nu ar mai trebui să primesc îngrijiri medicale gratuite pentru bolile provocate de tutun. Nu contează că plătesc asigurări, nu contează că plătesc 15 lei pentru un pachet de ţigări, din care doar 4-5 lei costă tutunul, restul sunt accize şi taxe care merg la bugetul statului, toate astea nu contează, important este să nu mai fumez eu. Nu am văzut niciun agarici care să spună să nu mai beneficieze de îngrijiri medicale ăla care bea regulat până cade sub masă, sau ăla care pleacă cu gonoree de la prostituată, deşi prostituţia este ilegală în această ţară, sau ăla care e prost şi face prostii cu vătămări corporale. De ce? Pentru că au făcut ciroză şi cei care nu au băut niciodată alcool, pentru că indiferent că a lăsat Dorel un cartier întreg fără lumină, descoperirile lui Einstein au creat bomba atomică.

Dacă tot există această campanie anti fumat, s-au găsit şi mai mulţi agarici să mă întrebe ce o să fac acum, când nu o să mai am voie să fumez oriunde. Să mă enervez, să nu? Stau şi mă gândesc că nu m-a întrebat unu, mai dar unul nu m-a întrebat, acum câţiva ani, când a lovit criza, dacă mai am bani să-mi plătesc rata la bancă. Nici acum, când discută aştia de darea în plată, adică să dai casa şi să scapi de datorie la bancă, nu ma întreabă nimeni dacă dau casa.

Serios, pe toţi îi doare unde o să fumez o ţigare, dar nu-i interesează dacă pot să-mi plătesc apartamentul sau dacă îl dau înapoi?

Ei bine, dragilor, o să fumez în casă, că d-aia plătesc, dar nu asta vă interesează!

Copilăria în România

În fiecare zi învăţăm, din cărţi, de la profesori, de la cunoștințe/prieteni/familie, de la televizor (atât cât putem, dacă putem). Este adevărat că o viaţă întreagă învăţăm, nu ne oprim nici când pereţii sunt plini de diplome şi certificate, chiar cred că mult mai multe învăţăm fără să primim diplome.
Urmăream o emisiune pe Discovery Science, unde nişte domni îşi propuseseră să răspundă unei întrebări a unui telespectator, o întrebare de genul - "Un leagăn se poate roti 360 de grade?". Nu discut sursa acestei întrebări şi nici vârsta telespectatorului. Amuzant mi s-a părut că realizatorii şi prezentatorii emisiunii s-au mobilizat cu tot felul de aparate, plase, manechine şi alte "inginerii" să demonstreze că un leagăn se poate roti 360 de grade.
Acum foarte mulţi ani, în România comunistă, când parcurile erau dotate cu leagăne şi tobogane din fier prinse cu nişte cuie şi suruburi ruginite şi unde pe jos mai găseai doar un pumn de nisip, când nu exista un gard care să delimiteze locul de joacă de restul lumii, precum o puşcărie de copii, pe vremea când părinţii şi bunicii ne lăsau să ne jucăm singuri în faţa blocului, fără să ne păzească şi să ne scoată afară ca pe nişte căţei până la vârsta de 14 ani, în locurile de joacă se găseau răspunsuri şi se făceau demonstraţii pentru viitoarele emisiunile de pe Discovery.
Existau 2 tipuri de leagăne, unele care nu-ți permiteau să te dai peste cap și te loveai de bara de sus, şi cu faţa şi cu spatele, să vezi care e cel mai tare și rezistă în leagăn fără să cadă, și unele, pentru cei viteji, în care te puteai da peste cap, adică să te roteşti 360 de grade. Din toată copilăria petrecută pe maidanele din cartierul Balta Alba a Bucureştiului, nu-mi amintesc să fi văzut copii cu capul spart, mâna sau piciorul în ghips din cauza acelor leagăne. Ne rupeam picioarele la "miuţă", ne spărgeam capul când jucam "frunza" şi ne rupeam mâinile când jucam "ţară, ţară vrem ostaşi" (nu voi explica niciunul dintre aceste jocuri, cine nu le cunoaşte, nu ştie ce a pierdut).
Deşi nu eram plini de genunchiere, cotiere şi căşti, nu am văzut nici accidente cu bicicletele, în care să suferim noi şi nu bicicletele, nu-mi amintesc nici de picioare rupte pe rotile, nici de capete sparte când saream din copaci.
Noi reuşeam să demonstrăm orice lege fizică, de la legea gravitaţiei, când ştiai sigur că o să cazi dacă joci "elasticul" la mijloc, la legea atracţiei universale, când cei slabi nu jucau "lapte gros", până la legile frecării, mai ales pe toboganul mare din Herăstrău (topogan din fier, de cel puţin 10 metri înălţime), unde nu te dădeai îmbrăcat în pantaloni scurţi.
În oraşe, parcurile au pe jos cauciuc în loc de nisip, cu leagăne din plastic şi tobogane de cel mult 1,5 metri înălţime, aşa că a dispărut nesiguranţa dar şi "demonstraţia". O plimbare prin România rurală a zilelor noastre distruge orice speranţă că viitoarele generaţii vor învăţa ceva la locul de joacă în detrimentul Discovery. Observ că există şi standarde de siguranţă pentru locurile de joacă.
Cine îşi mai aminteşte cum se făceau bombele cu carbit sau cum se juca "maşinuţele" cu săniile acelea imense şi grele din fier?
Până când Discovery îi va învăţa pe copiii noştri cum să facă "bombe cu carbit", terminând demonstraţia cu "Nu faceţi aşa ceva acasă", şi până când vor deveni poveştile copilăriei noastre bestseller-uri, noi, generaţiile care "am trăit periculos", sper să mai facem câteva proceduri, standarde şi reguli de siguranţă. Să ne învăţăm noi pe noi cum să respiram, conform standardelor.

Pai da, dar ...

Ultimele zile sunt presarate cu intrebarea "ce faci de ziua ta?". Raspunsul meu e simplu, foarte simplu. NIMIC.
Are legatura cu faptul ca au mai fost cam 34 de alte zile asemeni acesteia? Nu, varsta aceasta nu este un motiv de depresie, este doar un moment cand te astepti sa ai toate raspunsurile la intrebarile celor din jur. Si nici nu conteaza ca tu ai raspunsurile tale, atat timp cat ele nu sunt unanim acceptate. Si cum, dupa atatea primaveri, nu esti casatorita, nu ai copil? Vai, dar ce dezamagire. Sigur e ceva in neregula.
Sigur e ceva in neregula?
Si cand credeam ca m-am obinuit cu etichetele si postacii lor, apar altii noi. Nu ma deranjeaza etichetele, desi ma simt ca un geamantan care a facut inconjurul lumii de prea multe ori, ma doare cand noii veniti se impiedica de prejudecati. Incercand sa vin cu contra argumente, ma uit in jur si nu, nu sunt doar eu "in neregula". Poate ca nimic din ceea ce am facut pana acum nu merita mentionat sau luat in seama, poate nu am un copil care sa spuna "mama", poate nu ma prezint ca "domana nevasta/sotia lu' cutarescu", dar toate aceste lipsuri nu-mi anuleaza persoana si nici personalitatea.
Aproape de marginea acestei capcane am fost si eu, si am fost tentata sa judec dupa toate aceste reguli nescrise a unei societati imbatranite. Poate nici eu nu inteleg de ce este asa, poate ca nu stiu daca este bine sau nu. Nu am sa ma ascund in spatele aratatului cu degetul la cei care au facut toate astea si sunt nefericiti, nu am sa-i transform pe ei in contra exemple.
Poate suntem cu totii in neregula, si cei care s-au casatorit devreme si acum sarbatoresc ani multi de la divort, si cei care s-au casatorit pentru un statut, si acum nu mai pot fugi din cursa pe care singuri si-au intins-o, si cei care, dupa multi ani, nu au un copil pentru ca nu a fost timp pentru el, si cei care inca se iubesc in ciuda timpului. Poate suntem toti "in neregula" sau poate nu.
Si rad. Rad cand aud "daca eram mai proasta, eram fericita". Fericirea are legatura cu prostia? Prostia are legatura cu casatoria? Oare fericirea are legatura cu casatoria?
.
.
.
NIMIC.
Nu pentru ca nu am o slujba de cateva luni si, implicit, nici bani de aruncat. Dar banii au fost mereu doar un mijloc si nu un scop in sine. Este printre cele mai frumoase perioade din viata cuiva. Rata la casa exista, scrisorile de la utilitati imi umplu cutia postala, dar nici acesta nu este motiv de depresie. Si rad, rad cand mi se spune ca joc teatru si ca sigur nu sunt bine. Rad pentru ca apoi mi se spune ca "imi zambeste fata". Cum pot sa joc teatru, daca fata imi zambeste? Ar trebui sa ma plang ca situatia nu este asa cum poate ar trebui sa fie? Si daca ar trebui sa fie, cam cum ar trebui sa fie? Poate ca fericirea sta in confortul salariului luat la timp. Poate confortul acesta ti-l da o slujba pe care o detesti. Si atunci, cum coexista fericirea cu detestarea?
.
.
.
Poate vine o zi cand nu mai trebuie sa le explic oamenilor din jur ca ceea ce vad, este ceea ce este, ca ceea ce spun, chiar daca ei nu inteleg, se citeste in ochii mei. Poate vine o zi cand uimirea va disparea.
Pai da, dar ... nu exista dar.

Care capat?

Sunt dupa un maraton de 24 de ore de Grey's Anatomy. Inca nu m-am oprit si e posibil, cu mici intreruperi, sa bat 48 de ore. Am inceput sa vad serialul de la mijloc, undeva de la seria a 6, dar nu mai conteaza. Nu-mi plac maratoanele de seriale, singurul care m-a mai tinut lipita de tv a fost Prison Break, dar au trecut 6-7 ani de atunci.
Daca anul acesta nu as fi implinit treizeci si ceva de primaveri (si eu pot sa spun primaveri, caci m-am nascut primavara), daca anul acesta nu as fi privit neputincioasa cum femeia care m-a crescut, mi-a impletit parul si mi-a oferit cea mai frumoasa amintire, copilaria, stingandu-se sub ochii mei, probabil m-as fi facut doctor.
Niciodata nu e prea tarziu ... e doar punct si de la capat.

Inca un an

Inca o iarna in care ne plangem, va trece.
Inca un set de alegeri pe care noi, alegatorii, le-am pierdut.
Inca un sfarsit de lume pe care l-am ratat.
Inca o poveste cu final neasteptat, dar prevazut, a fost spusa.
Inca o dimineata rece si neagra am apucat.
Inca o carte proasta din miile de carti bune am citit.
Inca un spectacol de teatru de la care am plecat la pauza.
Inca un om moare, undeva.
Inca un copil se naste langa noi.
Inca un Craciun cumparat cu prea multi bani si prea putine sentimente.
Inca o speranta reapare in locul unei inca o dezamagire.



Inca un an a trecut, fara bilant, fara bun sau rau, fara frumos sau urat.
Inca mai visam la Mos Craciun, vacante, liniste, verde, mare, frumos, curat, departe, mult, dragoste, mereu, acum, da, zambet, cald...

Sfarsitul lumii

Acesta este un post fara diacritice!

Ma pregatesc de sfarsitul lumii sau, mai bine spus, sunt pregatita de altii pentru sfarsitul lumii.
Iarna plina, temperaturi scazute, apa ingheata pe conducte, si o mica gaura isi face loc pe teava de gaze. Urmeaza 5 zile de gaze oprite si constat ca centrala nu functioneaza decat cu gaze. O prietena tine, pentru astel de situatii, niste lemne de foc in apartament. Parchetul nu-mi permite sa-mi fac un foc de tabara in mijlocul casei. Sa-mi mut tabara in vecini pana la remedierea situatiei? Sper sa nu fie o stare definitiva mutarea taberei. Aerul conditionat cedeaza si el, nu am citit instructiunile, dar este posibil sa nu mai functioneze sub 0 grade. Aeroterma este pe atat de mica pe cat de repede se invarte contoarul de curent.
Cotele apelor Dunarii .... gheata la mal.
Iau telefonul sa vorbesc cu oamenii dragi mie, gandindu-ma ca o plimbare de la un capat la altul al casei, in timp ce vorbesc, o sa ma mai incalzeasca. Telefonul are 2 cartele, 2 retele. Incerc prima cartela... "nicio retea gasita". Incerc si a doua cartela ... "nicio retea gasita". Telefonul se inchide brusc si apoi se redeschide singur. Nu e primul telefon care face asta, nu e nici ultimul, cu siguranta, doar ca numai mie imi fac telefoanele asta. Aflate in mainile altor persoane, telefoanele mele nu se inchid si nu se deschid singure, nu isi pierd reteaua, nu cedeaza. Oi avea maini magice!
Daca tot e frig si paturile multe, ma gandesc sa-mi pun gandurile pe blog sau sa citesc un ziar online. Internetul a inghetat undeva pe cablul suspendat de pe un stalp cazut in mijlocul strazii. Pot trai fara internet, am trait ani multi fara sa stiu ce se intampla in celalalt capat al lumii, si am trait bine.

Sursa

Ghemuita in pat, pentru prima data dupa multi ani cu sosete in picioare, deschid televizorul. Printre sutele de canale, trebuie sa existe unul pe placul meu. E plin campionat european la handbal feminin, nu am abonament la RCS, deci mai prind posturile Discovery, platesc si abonament extra pentru pachetul HBO. Puricii TV-ului ma napadesc si constat ca nici televiziunea digitala si nici analogica nu funtioneaza anul acesta la temperaturi joase. Cand eram mica, orele de emisie TV erau prea putine, asa ca serile lungi de iarna treceau ascultand povesti la pick-up sau citind carti. Pick-up-ul zace prafuit intr-un colt uitat, dar au disparut discurile cu povesti.
Noroc cu biblioteca, desi mica, destul de ofertanta. O carte lasata de multe zile pe un colt stingher imi face cu ochiul. Probabil trebuie sa o termin pana la sfastitul lumii, daca nu, macar, pana la finalul anului. Si citesc mult, iar ochii se incapataneaza sa raman deschisi, somnul nu vine, iar eu nu pot lasa cartea din mana. Spre dimineata, deja inghetata, adorm ghemuita in cele cateva pilote, cu ochii pe cerul de un cenusiu lugubru, atenta la sunetele din jurul meu.

Nota pentru mine: SA NU MAI CITESC STEPHEN KING in noptile reci si lungi, cand mobila se contracta si trosneste, iar parchetul vecinilor scartaie sub pasul lor apasat.

Motanul descălţat

Vara, în unele zile care-mi solicită o toaletă mai elegantă, port pantofi, pantofi de vară. Nu sunt adepta idei de a purta pantofi vara, sunt destul de masochistă primăvara, toamna şi chiar iarna pentru a mai purta pantofi şi vara. Vara îmi place să simt aerul fierbinte printre degete, ori asta nu se poate cu pantofi. Sandalele nu sunt printre favorite, pentru că de multe ori, lipăitul sandalelor aduce cu papucii de casă.

Aşadar, sunt zile călduroase de vară când mă urc pe tocuri şi mă amuz cât de înaltă sunt.



sursa



Ieri a fost o astfel de zi. Căţărată pe tocuri, cu poşeta asortată şi cu spatele drept (tocurile îţi modifică mersul, deşi am văzut destule domnişoare care pun răsaduri de roşii pe tocuri) m-am îndreptat spre birou.

Toata lumea îmi studia pantofii cu toc şi se minuna cât de înaltă am devenit subit. Mă simţeam bine şi încercam să ignor durerea provocată de pantoful drept. După prânz, deşi nu am făcut multe drumuri, durerea a început să dispară şi m-am bucurat că s-au mai lăsat puţin pantofii. Atât de puţin cât puteam să mă joc liniştită cu degetele. Durerea s-a transferat la piciorul stâng.

Cu jumătate de oră înainte de sfârşitul programului, constat că-mi cade pantoful drept pe sub birou. Îl adun şi văd minunea. Pantoful meu era rup/desfăcut la vârf. Tot vârful. De aici şi lejeritatea pe care o simţeam, şi lipsa durerii.

Liniştită că nu trebuie să ajung decât până la maşină, la finalul programului, atentă să nu pierd pantoful drept pe drum, mă mişcam agale, călcând precum motanul încălţat. Ajunsă în dreptul liftului, constat dispariţia durerii de la piciorul stâng şi mă uit la pantof. Rupt. Pantoful stâng devenise solidar cu cel drept.

Transformată în Bambi pe gheaţă, căci motanul încălţat nu mai puteam să fiu cu ambii pantofi rupţi, m-am chinuit să ajung până la maşină. Am pus răsaduri de roşii căt pentru 10 ani de mers pe tocuri, am măturat pământul cu vârful degetelor, dar am reuşit să ajung încălţată la maşină.
După alţi 20 de paşi măturaţi până la uşa apartamentului, a trebuit să mă despart de minunaţii pantofi.
Îmi plăceau pantofii respectivi şi mă simţeam bine încălţată cu ei, iar durerea de-ai vedea alunecând pe topoganul de gunoi a trecut rapid când mi-am dat seama ca ei nu mă mai voiau.
Ştiu că alţii mă aşteaptă liniştiţi pe un raft ascuns dintr-un magazin.
Dar trebuie să fie dragoste la prima vedere.

3 zile si 3 nopti pentru 33

Do not disturb!

Dacă

Dacă aş fi un fluture ... 

Aş bate surd din apiri pentr-o zi,

Dacă aş fi o floare ...

Aş creşte prin asfalt şi printre caramizi,

Dacă aş fi un vânt ...

Aş fi doar viscolul din interior,

Dacă aş fi un cânt ...

Aş fi cântat de o orchestră fără dirijor,

Dacă aş fi o mare ...

Aş fi un calm şi negru fior,

Dacă aş fi o viaţă ...

Aş fi un ultim, zgomotos ecou,

Dacă aş fi o amintire ...

Aş fi o lacrimă şi-un zâmbet de erou.

Singuratate

Tatiana Stepa-"Singuratate" de gj

Sa nu crezi ce spun acum

Asa suna un bine cunoscut refren al trupei Iris, dar nu despre asta este vorba in acest post, desi eu numai la asta ma gandesc acum.
Revenind la subiect, va spuneam acum mult timp, mai exact 4 luni, ca am renuntat la fumat. Acest post nu este despre cum m-am reapucat de fumat, ci despre cum a fost aceasta perioada.
Nici nu va puteti imagina cum au sarit toti din jurul meu sa ma incurajeze "ca o sa-ti treaca", "ce-i si cu prostia asta", "vrei tu sa te dai mare" si uite asa nu se mai opreau cu incurajarile. Pe cat de enervant este sa vezi ca oamenii in loc sa te sustina intr-un astfel de demers, mai repede iti dau la picioare, pe atat de motivant este.
Si timpul s-a scurs si deja diminetile sunt ca in reclama la Milka, numai soare si voie buna. Incet, incet a disparut si gustul de c&*$t pe care il simteam in timpul zilei dupa ce fumam o tigare.
Cum se lupta cu lasatul de fumat in societatea de azi?
In primul rand, daca te-ai hotarat sa te lasi de fumat, sa nu te apuci sa citesti Allen Carr- In sfarsit nefumator. Nu am simtit o nevoie mai mare de a fuma o tigare asa cum am simtit citind cartea asta. Ma gandesc daca nu e facut sa te apuci de fumat si nu sa te lasi.
Te uiti la un film si il vezi pe De Niro cum trage cu pofta dintr-o tigare si te gandesti ca ai fuma si tu una. Schimba canalul daca nu poti sa te abti.
Iesi in oras, si cei din jurul tau nu te menajeaza deloc si-ti sufla fumul direct in nas. Daca au trecut cateva zile de cand nu ai mai fumat, chestia asta o sa ti se para chiar deranjanta, pentru ca pute urat fumul de tigare. Daca nu te deranjeaza fumul de tigare, mergi la un ORL-ist.
Si zile trec, trec si lunile si-ti spui ca iti permiti luxul sa pufai o tigare, ca doar nu tragi in piept. Si aprinzi o tigare, tragi un fum din ea si-ti scuipi plamanii ca un adolescent tembel, dar nimic nu se compara cu gustul acela de c*&@t.
Acum am reusit sa-i inteleg pe cei care imi spuneau sa ma las de fumat.
Acum am inteles ca oricat ar incerca altii sa te convinga, daca nu te convingi singur, nu ai cum sa te lasi. Nu exista motivatia mai mare de a te lasa de fumat decat frica. Poti cei pe care-i cunosc s-au lasat de fumat din frica- frica sa nu nasca un copil cu malformatii, frica sa nu moara sufocatii, frica sa nu-si scuipe plamanii.
Singurul lucru pe care nu l-am inteles este de ce inchidem ochii cand sarutam un fumator, ca nu din ochii vine mirosul de hazna. Daca stiti voi, luminati-ma si pe mine ca o sa traiesc mult si bine, acum ca m-am lasat de fumat, si nu o sa stiu de ce.

Si daca tot am vorbit de Iris si irisi ...

Si la ce mi-a folosit?

Acum ceva timp, încercând să fac o plată externă din una dintre cele mai mari bănci din România, mă certam cu funcţionarul cel tânăr de la ghişeu asupra modului în care trebuie făcută plata. Eu aveam nişte documente din Austria, iar el îmi spunea că trebuie să traduc acele documente înainte de a plăti, pentru că el nu are de unde să ştie limba AUSTRIACĂ.
Tot în urmă cu ceva timp, o blonda cântăcioasă sau futemodeală, se lăuda cu excursia ei în celălalt capăt al lumii. Şi ce i-a plăcut şi ce s-a distrat şi ce oameni, ce vegetaţie, ce muzică, şi cât de frumoasă e limba BRAZILIANĂ.
Aseară, un cunoscut realizator tv se întreba cum se spune "ciumpalac" în  AMERICANĂ.

Sursa

Aştept să văd sau să citesc cum o vedeta din România a început cursurile de CANADIANĂ.

Fix ca-n banc, "şi la ce mi-a folosit" că ştiu că-n Austria se vorbeşte germană, în Brazilia portugheză şi în America, culmea, engleză?

Nu ai feisbuc, nu existi

Am auzit expresia aceasta de atâtea ori încât am ajuns să cred că trebuie să-mi fac feisbuc.

Nu înţeleg raţiunea pentru care toată lumea are feisbuc, şi mai mult, nu înţeleg logica pentru care ţi-ai pune acolo toate datele personale, poze cu toate aparatele mai bune din casă, dar şi cu ţoalele cele mai bune.

Am să încerc să înţeleg, alături de voi, feisbucul ca la final să-mi fac şi eu profil sau nu.

Inainte de orice, trebuie să am câteva poze de senzaţie, că am observat că altfel nu merge. O da, internetul m-a purtat şi pe feisbuc.

Poza de senzaţie înseamnă o poză cu mine în faţa plasmei LED TV-ului de un catralion de cm. Intrebarea este un naiba mai pun eu peştele, că au făcut aştia nişte tv-uri atât de subţiri că nici balerina nu mai stă. Dacă nu am led-ul, o combina audio super şmecheră cu dublu cass ar fi numai potrivită, dar tot ce am acasă este un pick-up-ul vechi.

Există şi varianta pozelor de senzaţie făcute pe Machu Picchu, dar nu am ajuns acolo încă, sau înconjurată de pinguini sau mângâind un leu prin Kenya.

Cu poza am lămurit-o, urmează adunatul celor cateva milioane de urmăritori.

Iniţial am inţeles că feisbuc înseamnă să-ţi gaseşti prietenii şi să comunici cu ei, dar m-am înşelat. Se pare că trebuie să ai cât mai mulţi urmăritori şi prieteni, de ordinul sutelor de mii dacă e posibil.

Tot de la cei ce folosesc feisbuc am înţeles că trebuie să joci Farmville, adică un fel de grădină în spatele blocului, unde să cultivi şi să culegi ce-ai cultivat. Deci trebuie să ai oarece cunoştinţe în materie de grâu, porumb şi orez.

Ţinând cont de ceea ce trebuie să ai sau să faci pentru feisbuc, îmi dau seama că nu mă încadrez la această categorie şi e posibil să nu exist.

Nu am poze cu tv de "n" cm sau cu răpirea din serai pe perete, nu am poze nici pe vârful Aconcagua sau în marea bariera de corali, cum nu am poze cu nicio "coadă de maimuţă" sau parizer. Ştiu, sună tare trist, dar trăiesc atât de bine aşa.
Nu am nici milioane de prieteni, pentru că am câţiva prieteni, câţiva amici, câteva cunoştinţe, restul sunt ... Dacă sunt oameni cu care la un moment dat am împarţit o pâine sau ne-am plâns pe umăr la un eşec, dar nu  ne-am mai vorbit şi văzut de ani, înseamnă că aşa trebuie să fie. Acum câteva luni am întâlnit o persoană pe care nu am mai văzut-o din facultate, fără feisbuc sau altele, şi ne vedem lunar şi vorbim şi ne spunem faţă în faţă ce avem de spus.
Cât despre joc, prefer un alt "ville" şi anume Tradeville. Ştiu că noi suntem un popor eminamente agrar, dar putem să mai învăţăm şi altceva, pentru viitor.
Îmi dau seama că într-adevăr nu exist pentru feisbuc.
Încerc să-mi dau seama care e pierderea.
Cred că niciuna.
Îmi scapă mie ceva sau există viaţa şi dincolo de feisbuc?

sursa foto

Smoke free?

"Salut,

Numele meu este Loca şi nu am mai fumat o ţigare de 10 zile".

Aşa ar trebui să înceapă confesiunea mea în cadrul unui grup organizat de dependenţi de nicotină.

Ştiu că nu am mai fumat de atâta timp uitându-mă la banii care s-au adunat. Din ziua în care am decis să nu mai fumez, am aruncat zilnic, într-un sertar, suma pe care o dădeam pe un pachet de ţigări.

Nu banii au fost motivul pentru care am renunţat la ţigări.

Nu reclamele de pe pachete m-au făcut să iau această decizie.

Nu sfaturile date de medic, prieteni, familie, cunoştinţe au influenţat decizia mea.

Nu trendul mondial de care am scris deja aici.

Nu a contat decât felul în care m-am simţit într-o singură zi, când nu am mai putut să respir.

De atunci, de când am fumat ultima ţigare, am fost înconjurată de oameni care fumează. Nu m-am ascuns de ei şi nici nu încerc să pozez în exemplu de urmat. Fiecare e liber să facă ce vrea.

Există avantaje şi dezavantaje când te laşi imediat de fumat, de genul respiraţie plăcut mirositoare sau câteva kg in plus, dar despre asta se tot scrie.

Din păcate, nimeni nu vorbeşte despre "apartenenţă".

Cel mai greu când nu mai fumezi e să aderi la o gaşcă. Cele mai tari socializări se fac la o ţigare, dar tu eşti în plus acolo pentru că nu fumezi. Sau poţi să stai cu nefumători, dar acolo tu eşti fostul fumător.

În ultimele zile, fumătorii îmi oferă ţigări, iar nefumătorii mă privesc ciudat.

Când am ajuns să ne etichetăm şi să îi judecăm pe alţii cu atâta înverşunare?

Mi-am luat-o

Se pare ca absenta mea din blogosfera a "deranjat", iar Nina s-a hotarat sa ma scoata din letargia toamna-iarna-primavara-vara printr-o leapsa. E o colectie noua de letargii care se intinde pe tot anul, dar asta in alt post.
Ceea ce imi cere doamna cu "toanele" este sa spun ce-mi doresc eu de la blog anul acesta.
Pentru inceput, am tras linie si m-am gandit ce am vrut de la blogul acesta de la bun inceput si daca am reusit. Am deschis blogul intr-un moment nu tocmai bun pentru mine, cu scopul de a comunica ceea ce nu pot comunica direct. In timp, blogul a devenit un loc unde scriu cand am chef si ma descarc cand lucrurile o iau razna. Tot in timp, au inceput sa citeasca blogul cunoscuti si necunoscuti care au devenit apoi cunoscuti. Unii prieteni au inteles ca scriu despre ei, dar aici scriu despre situatii ipotetice si despre intamplari neintamplate ... Oare?
Acum, ca m-am gandit ce-mi doresc de la blogul meu pe anul 2011 si ca am stabilit ca blogul este un fel de rezumat a ceea ce fac, gandesc sau mi-as dori sa fac, raspunsul este foarte simplu.
Imi doresc sa gasesc mai mult timp sa scriu, imi doresc sa gasesc in continuare puterea de a zambi cand sunt pusa in situatii dificile si de a transcrie aici, mai mult sau mai putin ironic, mai mult sau mai putin sarcastic, ceea ce mie mi se pare anormal la altii.
Imi doresc ca blogul sa ma poarte pe alte pagini unde sa citesc despre iubire si speranta, despre tristete si lupta, despre mancaruri ca la mama acasa, despre vointa si fapte, despre vise si asteptari, si despre multe si multe altele ...
Sa-mi doresc sa socializez mai mult? Sa-mi doresc sa urc in topuri? Sa-mi doresc sa castig aproape toate concursurile din blogosfera? Nu ar fi imposibil, dar nu e ceea ce-mi doresc.
Blogul trebuie sa ramana asa cum a inceput, in liniile unei nebunii neintelese de toti, cu analize ironice, cu povestiri din calatorii (daca vor mai exista), cu discutii intre mine si mine .... sa ramana ...



Pana invat eu cum e cu dansul acesta si pana imi cumpar un costum mulat auriu (in cel mai scurt timp o sa fac asta), ma intreb ce asteptari au cei ce ma "cheama" pe paginile lor.
Bebeluselor- dans, bebelusilor- take a good look :)

La anu' si ...

Vine sfârşitul anului şi toată lumea îşi face bilanţul. Nu ştiu cine a introdus acest cuvânt în limba română, când sună atât de rău "b i l a n ţ".
Revenind la bilanţul meu de sfârşit de an, după ce am adunat şi scăzut, asta a ieşit:

• Metallica- că muream şi nu-i vedeam live. Au meritat toţi cei 20 de ani de aşteptare... de unde se deduce că îi ascultam din faşă ...


• Rammstein- nu mi-au plăcut până astă vară. Marele lor defect a fost, întotdeauna, germana.


• AC/DC - oldies but fucking goldies.


• am reuşit să ajung împreună cu mama şi tata la Viena. În fiecare an, îi "ameninţam" că-i duc în excursie acolo, dar anul acesta am reuşit, şi am reuşit chiar de zilele oraşului, când, parcă, toată suflarea vieneză se pregătise pentru venirea părinţilor mei. De aici se deduce că eu aş fi o prinţesă şi .....


• în jurul meu se nasc copii, mulţi copii. Americanii au lansat "always a bridesmaid, never a bride", eu o schimb si spun ... "i'm the f...ing auntie of an entire f...ing generation"!


• am reuşit să-mi cumpăr, după multe căutări pe net şi prin magazine, dar a meritat fiecare pas şi fiecare click... un minunat coş de rufe.

În rest, un an calm, cu bune şi rele şi, nu ştiu cum, extrem de epuizant.

Pentru anul viitor, că cică aşa se face la final de an, tre să faci planul pentru anul următor, deci la anu' vreau ... mi s-a oprit youtubul chiar acum... deci vreau: să câştige la loto cel ce are nevoie şi joacă zilnic, să folosească rochia de mireasă cea ce stă cu ea în şifonier, să-şi găsească sufletul pereche toţi şi toate care nu l-au găsit încă, să nască copii sănătoşi şi frumoşi cele ce se pregătesc de asta, să-şi vorbească faţă în faţă cei ce folosesc numai telefonul, să li se înmulţească familia celor care aşteaptă de ani de zile, să ajungă la Covent Garden cei ce pentru asta s-au pregătit o viaţă, să-şi găsească o slujbă mai bună cei ce caută, să se plimbe in jurul lumii cei care visează mayaşi şi nepalezi, să fie sănătoşi sau să găsească puterea să lupte cei ce au nevoie, să îşi fixeze obiective relizabile toţi cei ce speră şi să lupte să le atingă....

Până atunci... să fiţi iubiţi!

sursa foto

10 euro/noapte

... cam atat ma costa pe mine sa locuiesc unde locuiesc.

Am tot scris cum e cu noua casa, dar nu prea am scris cum e cu banca.

Pai e simplu: se face ziua cand mergi cu roaba la banca, rastorni roaba cu bani, scoti palaria in fata functionarului bancar, spui saru'mana, iti stergi trasnpiratia de pe frunte ca ai scapat si luna asta, si te intorci la hotelul in care banca, generoasa din fire, te gazduieste pentru 30 de ani.

Stiu ca expresia este "caruta cu bani", dar cum nu mai am bani si de calul de la caruta, merg cu roaba... pe tractiune umana. Ar fi culmea sa se simta cineva jenat ca spun ca roaba mea are tractiune umana- ori nu a mai iesit din Bucuresti de 20 de ani si nu are TV, ori e prost.

La tara se mai foloseste plugul cu tractiune umana- pui haturile (daca asa se numesc) pe nevasta, iei biciul intr-o mana si, sub pretextul ca ari, o bati ne nesatula de se intinde cu tot satul pentru toate "intinderile" trecute, prezente si viitoare.

Revenind la cei 10 euro/noapte, destul de ieftin pentru un hotel in Bucuresti zic eu, nu trebuie sa mai explic cum am ajuns la suma asta. Conditiile sunt la fel, uneori si cu mic dejun la pat, cu vecini zgonotosi sau cu cate un mos carcotas caruia ii pute orice. Nu am restaurant la scara, dar mai bine, ca poate era unul cu specific indian si nu vreau sa ma transform in Tarzan.

In rest, sarbatorile sunt frumoase la "cotelul" meu: palinca e, sarmale e, portocale e, cozonaci ... o sa fie.

Pe voi cat va costa sa stati la "cotel"? Rog "ilegalistii"- cei de nu platesc un leu- sa ne spuna si noua cum e sa stai moca la "cotel".

Sa aveti sarbatori fericite, daca mai reusiti dupa ce terminati calculul.

Au

Sunt la capătul a 24 de ore de testare a durerii. Deşi trebuia să fie o minunată plimbare prin mai multe cabinete, am simţit ca şi cum m-am plimbat prin beciurile NKVD sau SS.

Am început cu o vizită la stomatolog, vizită ce presupunea o mică şi deloc dureroasă operaţiune. Cum nu mai era nevoie de anestezie cu acul prin gingia mea, un mic puf trebuia să fie suficient.

Şi am primit un mic puf pe gingie în loc de anestezie. 5 minute mai târziu, în timp ce mi se aplica o măsea, am simţit cum respectiva îmi ajunge în creier şi apoi coboară în viteză pe coloană, în timp ce urechea aproape îmi explodează. Nu mai exista niciun nerv în măseaua respectivă, aşa că s-au activat cei din jur. Vă amintiţi cum este o nevralgie cu durere de măsea, ureche, cap, ochi? Multiplicaţi cu 5 şi o să înţelegi ce am simţit.

Cum nu s-a rezolvat din prima, a trebuit repetată operaţiunea. Multiplicaţi cu 7, din nou, şi aveţi rezultatul.

Ieri m-am prezentat la un cabinet de cosmetică. Un masaj facial, o crema, un pic de abur numai bun pentru desfundat nasul .... Ya, right! În clipa în care mi-a atins nasul, care a mai suferit o dramă în concediu, s-a rupt filmul. Nu am mai simţit masajul relaxant, nici masca şi nici cremele frumos mirositoare, iar tot beneficiul aburului a dispărut ca prin minune. Ca să înţelegeţi durerea, daţi-vă un bobârnac în nas.

După cosmetică urma masaj. Ce metodă mai bună de încheiat o zi groaznică? Un masaj relaxant, din vârful capului până la degetul mic de la picior, cu ulei de lavandă ... Ya, right! A fost un masaj anticelulitic. Cine spune că masajul acesta doare, e prost. Nu masajul doare, celulita doare.

Vorba din popor spune că "baba suferă la frumuseţe", dar eu aş spune că baba e masochistă. Masochistă rău.

Azi, pentru a încheia cele 24 de ore în forţă, mi-am pus o pereche de pantofi cu toc de 12, cu 2 numere mai mici, o fustă foarte mulată şi nu foarte lungă şi un corset foarte strâmt cu portjartier. Bate un pic vântul şi sunt 0 grade, dar o mică adiere şi nişte grade în minus nu pot opri o baba masochistă.

I just love being a woman.

Cand se schimba ora

E stiuta pasiunea mea pentru ceasuri, fie ele de mana sau orologii de atarnat de pereti sau plasat pe masuta de cafea. Ceasul face parte din categoria cadourilor pe care, oricat de multe as avea, oricand ma bucur sa mai primesc unul.
Va amintiti? Colectia de ceasuri s-a marit si nu cred ca ma voi opri aici pentru ca tocmai am pus ochii pe aceasta minunatie.
Ei bine, in fiecare an, primavara si toamna, aceasta colectie ma face sa regret pasiunea. Ieri, desi trebuia sa castig o ora, am irosit-o intorcand ceasuri. Si intorceam unul, si mai intorceam unul, si aparea diferenta de 2 minute intre ele si cand ajungeam la urmatorul, il fixam pe ora gresita.
Nu am nicio problema cu ceasurile care merg inainte sau care raman in urma, nu sunt dependenta de ora, dar daca tot m-am apucat sa fac un lucru, il fac cum trebuie.
Dupa o ora de intors ceasuri si de fixat minute si zile (mai sunt unele care indica si ziua), am terminat operatiunea "dat ora inapoi" si, de fapt, 11 care devenise 10 era tot 11.
Cand ma gandesc ca la primvara o sa pierd 2 ore fixand "ora" la ceas ... Stiu ca la o simpla matematica nu pierd 2 ore, ci doar una, dar daca ma gandesc ca acum am pierdut o ora si la primavara alta, nu am pierdut 2 ore in total???
Mie, sa scriu articolul acesta si voua, sa cititi ce am scris, ne-a luat mai putin de o ora.
Si eu am putine ceasuri, dar aici cat o dura pana se intoarce ora?