Conjuratia imbecililor

Acum ceva timp, o prietenă foarte bună a decis că este momentul să mă delecteze cu o carte "genul meu". Cel puţin, aşa a spus ea. Nu prea am înţeles eu care este genul meu de carte, poate pentru că nu am un gen preferat sau poate pentru că aştept ecranizările.

Dau prima pagină la "Conjuratia imbecililor" de John Kennedy Toole şi încep să citesc.

După primele 2 paragrafe, mă apucă nervii. Ignatius îmi devine pe loc antipatic, mă scoate din sărite cu şapca lui şi cu fudulia lui ridicată la rang de artă. Şi încerc să citesc în continuare, doar că nu reuşesc să citesc mai mult de 2-3 propoziţii pe zi, căci Ignatius mă scoate şi mai rău din sărite.

După ce trec de primele propoziţii, aşa îmi doresc să fiu acolo, în New Orleans, unde în loc să ascult un dixieland jazz, să-l caut pe Ignatius şi să-i rupt căciula aia tâmpă.

Este incredibil cum autorul reuşeste să transforme personajul principal în unul de lângă noi, în acel om pe care-l tolerăm zile în şir cu aroganţa, fudulia şi lipsa de tact, dar care ne scoate din minţi când citim despre el.

Am reuşit să citesc cartea, gândindu-mă că undeva, cineva trebuie să-l calce cu maşina sau să-i dea cu ceva in cap, că prostia nu poate fi universală, că totul are o limită...dar nu.

M-am lăsat atrasă în lumea lui Ignatius, am râs cu hohote de personajele cu care interacţiona şi de modul în care o făcea, am râs pentru că totul se întâmplă aici.

Am ajuns să scriu şi despre cărţi pe blog, de unde se înţelege că a trecut indigerent prin faţa mea Domnul cu şapca verde, dar dacă a reuşit să-mi smulgă 2 cuvinte ...chiar merită.

O să vă placă, după ce o să vreţi, şi voi, să-l vedeţi călcat de maşină.

sursă foto

p.s. cartea abundă în descrierea cerceafurilor murdare, dar nu în stilul Danielle Steel- oricare o fi ăla.