Ascult de pe balcon comemorarile de la Televiziune. Au trecut aproape 20 de ani. Nu stiu daca sunt o norocoasa ca existam atunci, nu stiu daca sunt norocoasa ca eram prea mica sa merg pe strazi, nu stiu daca sunt norocoasa ca nu am certificat de revolutionar.
Imi amintesc nebunia acelor zile si zambesc, oarecum nostalgica. Imi amintesc cearta dintre noi, copiii, legata de cine are mai multe artificii, imi amintesc mirosul de cozonaci si sarmale de pe scara blocului, imi amintesc ca ii cerusem lui Mos Gerila o alta bicicleta (primul Pegas cedase de la jumatate si voiam unul cu sha lunga..daca va mai amintiti), imi amintesc ca am furat 3 lei sa-mi cumpar o ciocolata Steluta, imi amintesc ca se facuse coada la complex si am mers toti copiii sa ne asezam- nu stiam ce se va vinde, dar era o coada si noi trebuia sa ne asezam.
Mi-o amintesc pe Nasa T. cum a iesit pe scari si a strigat ca a cazut Ceausescu. Atunci s-a oprit timpul in loc, pret de secunde, nestiind daca sa ne bucuram sau nu. Toti vecinii au iesit din bloc si au inceput sa discute, cu radioul in mana, mai fugeau la televizor, mai discutau si apoi i-am vazut pe unii plecand. Nu-mi amintesc daca s-au intors cu toti cei ce au plecat. Noi, cei mici, am revenit la jocurile noastre, la regretul ca derdelusul din coltul blocului nu avea zapada pe el (era primul an fara zapada pe derdelus, de Sarbatori), la cearta pe artificii si la cererile catre Mos Gerila.
Atunci a innebunit lumea. In blocul de pensionari militari s-au pus yale la scara, usa de la apartamentul bunicilor s-a inchis pentru prima data de cand stiam eu, de fapt toate usile de pe scara erau inchise si trebuia sa sunam sa fim primiti (eu stiam ca pui mana pe clanta si intrii-asa era pana atunci), oamenii ascultau la radio si televizor in continuu, la complex nu a mai fost coada la bananele verzi, programul meu de joaca afara a fost redus si nu mai aveam voie sa plec din fata blocului, iar de la Policolor se auzeau bubuituri ("mama ce pocnitori mishto au aia" ne gandeam noi-erau de fapt gloante.)
Nu-mi amintesc fetele parintilor atunci...
Imi amintesc bradul mare, legat, uitat pe balcon si ramas neimpodobit.
Imi amintesc disperarea din ochii bunicilor cand suna telefonul.
Imi amintesc sentimentul de gol pe care l-am avut cand am auzit prima data la televizor melodia "Desteapta-te romane". O auzisem toata vara cantata de Alex, cu spaca pe cap si cu zambetul pe buze. Era prima vacanta fara glumele lui si povestile lui, si as fi vrut sa-l intreb de unde stia ca o sa se cante melodia asta la tv, dar leucemia a fost mai puternica decat zambetul lui.
I-am judecat pe parinti ca nu au facut totul sa fie si ei revolutionari, asemeni parintilor colegilor mei. I-am judecat apoi ca nu au facut totul sa fie in top 500 si ei. I-am judecat ca nu au fost cu mine in acea vacanta, asa cum erau mereu.
Astazi stiu ca sunt norocoasa ca am fost destul de mare atunci, ca ei sa nu iasa pe strazi (probabil ca azi nu as mai fi fost), dar si destul de mica sa nu merg eu sau prietenii mei.
Astazi ma bucur ca am impodobit bradul cu ei.
Astazi ma bucur ca ei nu sunt doar un nume dintre miile ce au disparut, prea tineri...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu