Economii

M-am întâlnit deunăzi cu o veche cunoştinţă, genul de persoană pe care o ştiu de foarte mult timp dar cu care nu am schimbat foarte multe cuvinte, dar cu care interacţionez din când în când.
Îl asociez cu aceeaşi pereche de tenişi vechi si ponosiţi, cu blugii tociţi cu genunchi şi tricoul de o culoare indecisă. Sub tot acest aspect "jomanfişist" se ascunde o minte destul de strălucitoare, asta dacă ai răbdare să discuţii cu omul extrem de introvertit şi oarecum monosilabic.
Fiind o întâlnire la o cafea şi nu doar un schimb fugar de amabilităţi, am aflat despre persoana respectivă mai multe lucruri decât mi-aş fi dorit.
Nu mică mi-a fost surprinderea când am aflat că bietul om nu a mai avut concediu în ultimii 10-12 ani. Încercând să îi spun că este ilegal şi imoral, cred eu, să nu ai dreptul la un concediu de 2 săptămâni anual, m-a lămurit că a avut concediu dar nu a plecat de acasă. Deja surprinderea s-a transformat în compasiune, gândindu-mă că bietul om are un job care nu îi permite să depăşească graniţele oraşului. Dar, surpriză, omul are un job bine plătit, stabil, cât de stabil poate fi un job în zilele noastre. 
Îl văd că se uită cu poftă la ţigarea mea şi îi ofer una, dar el nu fumează şi nu bea alcool. Nici în cluburi nu merge, i se pare o pierdere de vreme şi este prea multă agitaţie.
Sigur are alte vicii costisitoare care îi animă viaţa, dar dar pentru muzică există youtube şi nu vede rostul concertelor, pentru fotografie nu are inclinaţii, ca mijloc de locomoţie foloseşte ratb-ul, restul opţiunilor fiind excluse din varii motive, iar jocurile de noroc sunt pentru "luzări".
După ce avem această deschidere de discuţie, interlocutorul meu păstrând o mimică oarecum gravă dar posomorâtă, ajungem şi la problema care îl roade pe el şi îmi cere sfatul.
Omul are "nişte" economii pe care le ţine în bancă, dar şi aici are o problemă pentru că nu ştie cu ce bănci să lucreze ca să îi fie garantate depozitele.
Depozite? Adică mai mult de 100,000 (una sută mii) euro?
Am încercat să îmi păstrez o expresie calmă cât timp mi-a vorbit despre economiile lui de peste o sută de mii de euro, în timp ce sorbea picătură cu picătură dintr-o sticlă mică de suc, de mai avea puţin şi lingea şi picăturile de apă de pe sticlă şi de pe masă.
Personajul vrea să facă investiţii sigure, pe termen lung. În ce scop? Aceasta este o întrebare de peste o sută de mii de euro.
Cum sucul se terminase, îl suspectez că s-a dus la toaletă să mai bea nişte apă, timp în care am încercat să compilez informaţiile primite în speranţa unui ...."sfat" sigur şi pe termen lung.
Ce poţi să îi spui unui om care nu are vicii, nu are familie, nu are ţeluri în viaţă, care nu a ajuns nici până la centura capitalei?
Sfatul a fost să îşi cumpere o pereche nouă de încălţări, cele vechi fiind aproape rupte, să se urce în tren şi să se oprească pe plajă, să asculte marea, să îţi cumpere ultimul album Metallica şi tricoul aferent, cel de pe el fiind de la primul album, să îţi cumpere şi să savureze un Guinness, să se dea cu parapanta, să se ducă la piscină, să facă o vizită la un frizer, să se dea cu rolele prin parc, să meargă la un meci pe stadion, să vadă un film 3D la cinema, toate înainte de a-i plesni o venă sau de a face 80 de ani. Sigur, i-am spus toate astea în minte, pentru că altfel nu i-am putut spune nimic, gândindu-mă la bătrânii care strâng o viaţă întreagă banii la saltea şi fac infarct când le arde casa sau le schimbă nepoţii patul şi salteaua.
La despărţire cu greu s-a căutat de 5 lei pentru sucul consumat.
Mi-am dat seama de ce nu am şi eu economii de o sută de mii de euro. Am aruncat tricoul cu Metallica.

Turcul si mahoarca lui

Ora 8: Ceasul suna enervant de tare, iar amânarea nu mai este o opțiune, nu pentru ca nu ar mai fi timp de lenevit în pat, ci pentru ca la ceasurile deșteptătoare tradiționale "butonul snooze" ești chiar tu. Miroase îngrozitor a mahoarca turcului ce se încăpățânează sa locuiască sub același acoperiș cu mine. Totul in jur miroase a mahoarca, așternuturile, pătura, parul meu, mai puțin pielea. Pielea îmi miroase a anason. De unde naiba știu cum miroase anasonul? Mda, poate ar trebui sa gătesc mai puțin.

Ora 8.20: Turcul imi face cafeaua de dimineata, cafea turceasca, la ibric, ca tucul nu a invatat si nu-i place sa foloseasca esspresorul. Poate ar trebui sa scap de aparatul acesta ... italienesc, pana nu se supara turcul care imi prepara si un fresh de portocale. Turcul nu are multa forta in maini sa stranga portocalele asa ca foloseste storcatorul, macar nu trebuie sa scap si de aparatul asta.

Ora 8.40: Imi savurez cafeaua turceasca si freshul privind de pe balcon soarele ce se incapataneaza sa rupa norii. Mirosul greu de mahoarca ma inconjoara din nou. Trebuie sa-l dau pe turcul asta afara din casa, dar nu stiu cum. Soarele pare mai puternic decat norii, dar apare problema incaltamintei. Sa fie "menghina" sau "mergatorii"?  Urmeaza multe drumuri, de cateva ore, iar "menghina" are o autonomie de 30 de minute. Din minutul 31 ar trebui sa ma deplasez cu un scaun lipit de dorsal, caci orice pas cu "menghina" este ca o extractie de masea fara anestezie.

Ora 10: Suna telefonul. Stiu ca este ora 10 fara sa ma uit la ceas, asta este ora la care suna neamtul cu inspectia. Cum sa-i inchizi sau sa nu-i raspunzi neamtului? Ar insemna sa sune in continuu sau, mai rau, sa ma trezesc cu el la usa. Neamtul are nevoie de o viata si, cu siguranta, nu a mea. Lipesc un post-it roz pe frigider "Ocupata-te de neamt". Evident ca neamtul nu stie ca-i spun neatm, iar turcul nu stie cine este neamtul si oricum, daca ar afla, turcul ar fi speriat.

Ora 11: Imi iau "mergatorii" la plimbare. Le arat o mare, prea mare parte, din oras. Mergatorilor le place sa se plimbe,  nu cred ca au limita de autonomie si nu sunt pretentiosi. Le place asfaltul, pamantul, marmura, chiar si gresia coafata in marmura, plasticul, metalul. Mergatorilor nu le place caloriferul din tramvaie. Ei nu au suferit traume cu caloriferul, asemeni predecesorilor lor, dar cred ca se transmite genetic frica fata de caloriferul din tramvai. Mergatorii au un mare defect. Le lipseste capacitatea de a se transforma intr-un perfect "sut in fund". Compenseaza acest mare defect cu abilitatea de a face suta in 13 secunde. Eu nu am nicio contributie, cand mergatorii vad sobolani sau tigani cu sisul in mana, sunt pe cont propriu. Ca orice mergator respectabil, si mergatorii mei au un viciu. Le place sa bea. Si beau orice, de la apa de ploaie, la bere, vin sau votca. Nu au gustat inca whiskey sau coniac, ca nu stiu cum se face, dar cand intr-un pahar se afla doar 100 ml de bautura scumpa, toti devin foarte atenti cu paharul respectiv. Mergatorii sunt si acrobati minunati, se lovesc de orice zid ce le sta in cale, si raman cu rotile in sus pana ii recuperez eu. Mergatorii au un singur of, nu au lovit zidurile mele. Daca "mergatorii" ar putea vorbi ... bine ca nu pot.

Ora Variabila: Impreuna cu mergatorii fericiti, ma intoarc la turcul meu. Trebuie sa ma obisnuiesc cu mahoarca lui, face o ... cafea prea buna ca sa-l dau afara.

)

Bilant de inchidere

A trecut destul de rapid anul 2013, cu bune si rele, a trecut.
Nu obisnuiesc sa-mi fac bilantul unui an, dar anul ce tocmai m-a parasit cere un bilant. Este un bilant de inchidere, nu pentru ca s-a terminat anul, ci pentru ca multe capitole din viata mea s-au incheiat si nu vor mai fi rescrise. Privind retrospectiv, nu se echilibreaza activele (lucrurile bune) si pasivele (lucrurile rele) oricat de mult as incerca eu sa le mut.
Din pacate, trebuie sa pierdem un om drag noua ca a ne dam seama ce simtitm pentru el, doar ca este prea tarziu, si ne promitem ca nu o sa mai facem asta, dar, oricat ne-am opune conditiei noastre umane, uitarea vine si repetam greseala. Invatam ceva de aici? Pentru scurt moment, ne spunem ca viata este scurta si subapreciata, ne promitem ca ne vom schimba, dar ne intoarcem in aceleasi haine ponosite, la aceleasi slujbe urate, ne bagam singuri in rotita si ne inchidem usa. Iar roata aceea de soricel se invarte cu noi prinsi acolo, ne mai izbeste de pereti uneori, dar o invartim in continuu, de teama sa nu ne treaca viata prin fata ochilor si sa ratam ceva din tintele propuse de altii.
Poate problemele medicale te mai opresc din nebunia in care ai intrat, dar nu. Problemele medicale te sperie, de trantesc la pamant, matura prin toate cotloanele mintii tale, pentru ca, in final, cand sunt rezolvate, sa te intorci la ceea ce stiai mai bine, rotita ta poleita cu dorintele, realizarile, sentimentele si asteptarile altora.
Sau poate un sut in dorsal te scoate din amorteala unui an pierdut intr-un birou care sti ca nu va mai fi. Si te incapatanezi sa-ti faci treaba cu brio, sperand ca vei iesi pe usa in fata si cu capul ridicat. Depui armele cand, dupa luni de incercari, nu-ti gasesti alta "cusca" frumos poleita cu orice rahat corporatist, sau aspiratie de afacerist realizat cu un dozator TEC sau bla-blauri democrato-comuniste publice? Nu, si iesi pe usa din spate, ca usa din fata are lacatul pus, doar capul este ridicat. De ce? Pentru ca ai invatat ca, indiferent de usa pe care iesi, important este sa iesi cu capul sus.
Si vine acea perioada de care citisei, pe care o auzisei povestita de altii, la care visai dar nu sperai. Vine acea zi cand toti din jurul tau se intreaba cum o sa cazi si in depresie, pentru ca deja esti jos, sau asa cred ei, esti mai jos decat se asteapta toti sa fii, esti acolo unde dusmanii isi doresc sa fii si unde prietenii se sperie ca esti. Si se termina anul.
Si faci bilantul.
Si stii ca ai pierdut pentru totdeauna un om pe care l-ai iubit, dar l-ai pierdut doar fizic, caci ramane, tot pentru totdeauna, in inima, in mintea si in sufletul tau. Si stii ca oamenii din jurul tau, oamenii care conteaza pentru tine, au pierdut si ei pe cineva drag lor. Si stii ca durerea ta e si durerea lor.
Si stii ca analizele proaste si bolile tampite apar atunci cand tu trebuie sa iei piciorul de pe acceleratie si reusesti sa traiesti acel "declic" si sa schimb ceva in tine.
Si stii ca o slujba RAMANE doar un loc de unde primesti banii cu care TREBUIE sa traiesti.
Si fara regrete, fara suparari, fara masti, fara tipete si urlete, inveti sa te bucuri de SANSA care ti s-a oferit. Inveti ca viata nu este un perpetuum "carpe diem", caci clipa nu este decat o picatura intr-un ocean numit viata, cu ale ei furtuni sau uragane, urmate-ntotdeauna de valuri line.
Si dupa un bilant de inchidere, sigur va fi si unul de deschidere.

Sfarsitul lumii

Acesta este un post fara diacritice!

Ma pregatesc de sfarsitul lumii sau, mai bine spus, sunt pregatita de altii pentru sfarsitul lumii.
Iarna plina, temperaturi scazute, apa ingheata pe conducte, si o mica gaura isi face loc pe teava de gaze. Urmeaza 5 zile de gaze oprite si constat ca centrala nu functioneaza decat cu gaze. O prietena tine, pentru astel de situatii, niste lemne de foc in apartament. Parchetul nu-mi permite sa-mi fac un foc de tabara in mijlocul casei. Sa-mi mut tabara in vecini pana la remedierea situatiei? Sper sa nu fie o stare definitiva mutarea taberei. Aerul conditionat cedeaza si el, nu am citit instructiunile, dar este posibil sa nu mai functioneze sub 0 grade. Aeroterma este pe atat de mica pe cat de repede se invarte contoarul de curent.
Cotele apelor Dunarii .... gheata la mal.
Iau telefonul sa vorbesc cu oamenii dragi mie, gandindu-ma ca o plimbare de la un capat la altul al casei, in timp ce vorbesc, o sa ma mai incalzeasca. Telefonul are 2 cartele, 2 retele. Incerc prima cartela... "nicio retea gasita". Incerc si a doua cartela ... "nicio retea gasita". Telefonul se inchide brusc si apoi se redeschide singur. Nu e primul telefon care face asta, nu e nici ultimul, cu siguranta, doar ca numai mie imi fac telefoanele asta. Aflate in mainile altor persoane, telefoanele mele nu se inchid si nu se deschid singure, nu isi pierd reteaua, nu cedeaza. Oi avea maini magice!
Daca tot e frig si paturile multe, ma gandesc sa-mi pun gandurile pe blog sau sa citesc un ziar online. Internetul a inghetat undeva pe cablul suspendat de pe un stalp cazut in mijlocul strazii. Pot trai fara internet, am trait ani multi fara sa stiu ce se intampla in celalalt capat al lumii, si am trait bine.

Sursa

Ghemuita in pat, pentru prima data dupa multi ani cu sosete in picioare, deschid televizorul. Printre sutele de canale, trebuie sa existe unul pe placul meu. E plin campionat european la handbal feminin, nu am abonament la RCS, deci mai prind posturile Discovery, platesc si abonament extra pentru pachetul HBO. Puricii TV-ului ma napadesc si constat ca nici televiziunea digitala si nici analogica nu funtioneaza anul acesta la temperaturi joase. Cand eram mica, orele de emisie TV erau prea putine, asa ca serile lungi de iarna treceau ascultand povesti la pick-up sau citind carti. Pick-up-ul zace prafuit intr-un colt uitat, dar au disparut discurile cu povesti.
Noroc cu biblioteca, desi mica, destul de ofertanta. O carte lasata de multe zile pe un colt stingher imi face cu ochiul. Probabil trebuie sa o termin pana la sfastitul lumii, daca nu, macar, pana la finalul anului. Si citesc mult, iar ochii se incapataneaza sa raman deschisi, somnul nu vine, iar eu nu pot lasa cartea din mana. Spre dimineata, deja inghetata, adorm ghemuita in cele cateva pilote, cu ochii pe cerul de un cenusiu lugubru, atenta la sunetele din jurul meu.

Nota pentru mine: SA NU MAI CITESC STEPHEN KING in noptile reci si lungi, cand mobila se contracta si trosneste, iar parchetul vecinilor scartaie sub pasul lor apasat.

Unde ninge?

Dacă se întâmplă să ningă în timp ce mă aflu pe comfortabilul scaun din dreapta al pasagerului, mă bucur precum copii mici. Dacă sunt la volan, mă apucă pandaliile.
Dacă sunt la căldura casei, în spatele zidul transparent dintre mine şi ninsoare, îmi place să privesc fericită cum ninge. Gândul mă poartă la amitirile copilăriei, când printre steluţele lucioase încercam să-mi dau seama dacă a ieşit gaşca cu săniile. Dacă ninge când sunt la birou, clar nu am căciulă şi sinuzita mea (ştiu bancul cu crocodilul) îşi face de cap singură sau mai invită şi o răceală.
Dacă vorbesc la telefon şi oameni din locuri îndepărtate îmi povestesc cum ninge, îi ascult şi mă bucur pentru ei. Dacă trebuie să ajung eu în locurile îndepărtate, mă gândesc dacă pot face drumul până acolo sau înapoi.
Oricum ar fi, de fiecare dată când ninge, spunem că "ninge ca-n poveşti". Buna mea prietenă are obiceiul să mă întrebe mereu când spun asta, în ce poveste ninge?
Eu recunosc că nu am prea citit poveşti, iar varianta cu "Iarna pe uliţă" a respins-o din start, aşa că vă cer ajutor.
În ce poveşti ninge?

3 zile, 0 ore

Un pat gol cu aşternuturi şifonate, o sticlă goală trântită pe noptieră, câteva haine aruncate pe un scaun, o rază de lumină crudă strecurânduse printre draperii, un el şi o ea stingheri printre două valize nedeschise, ţigări arse prea mult sau prea puţin într-o scrumieră prea plină, un tablou de azi pentru care nu există mâine sau ieri.
În linişte, aproape mecanic, şi-au adunat rămăşiţele nopţii, fără să se privească, fără să se atingă, aproape fără să respire. 2 valize şi câteva sute de kilometri îi despărţeau de ei, cei ce erau în fiecare zi în ochii celorlalţi, de ei, cei care trăiau pentru mâine şi nu pentru azi.
Un mic dejun pe fugă, în care privirile abia li s-au întâlnit, iar vorbele nu-şi găseau locul, pentru ca restul zilei să treacă mai uşor.
Din nou o maşină prea neagră şi prea mare, pe o şosea ce se încăpăţâna să rămână goală, cu sate pustii şi câmpuri goale în spatele geamului rece. Şi muzica suna surd, fără versuri, aproape ca un cor de biserică acompaniat de o orgă fără tuburi şi claviatură. Din când în când, "Pribeagul" şi "Pribeaga" îi izgoneau din linişte.
- Va trebui să răspund, a spus el într-un final.
- Şi eu, i-a răspuns ea.
- Şi acum? a întrebat el după alţi kilometri şi 2 "pribegi".
- Ne întoarcem la vieţile noastre.
- Îl primeşti înapoi.
- Îi primim înapoi, l-a corectat ea fără urmă de remuşcare.
- Şi noi? Vom mai fi prieteni?
Privea linia gri cum se pierde sub maşină fără să poată să-i răspundă. Nu-l iubea, dar nici nu mai putea să-l priveasca ca-nainte. Nu mai era prietenul ei cel mai bun, pentru o oră, o zi, devenise mai mult, iar acum era prea târziu.
Amândoi au trăit acum, fără să se gândească la mâine, iar mâine a venit.
Privind semnul pe care scria cu litere de-o şchioapă "BUCUREŞTI", îi răspunse:
- Putem încerca.

~SFÂRŞIT~

3 zile, 12 ore

Drumul între Neptun și Constanța l-au parcurs în liniște, doar muzica celor de la Pasărea Colibri și, din când în când, bricheta lui Zippo răzbătea din mașina greoaie ce alerga spre o cană de cafea. Erau singuri pe șoseaua neagră la început de an, privind înainte, fără să se gândească la noaptea ce a trecut.
Telefonul lui, aruncat între scaune, le-a întrerup șirul gândurilor.
- Te uiți tu cine este? a întrebat el fără să-și întoarcă privirea.
- Este „Pribeaga”!
- Lasă-l să sune, atunci!
În fața Delfinariului, o coadă lungă de petrecăreți aștepta să ajungă la ghișeul unde dorința lor devenea realitate.
- Așteptăm atât pentru o cafea? a întrebat el cu dezamăgire în glas.
- Pentru o cafea și o plăcintă cu vișine!
- Unde mai putem găsi cafea la ora asta?
- Mai este un Mc la Buzău! a venit răspunsul ei, mai mult în glumă.
- Atunci Buzău să fie! și a întors mașina.
- Aș bea cafea azi, pe 1 Ianuarie!
- Ai 365 de zile să bei cafea! Îți sună telefonul. Nu răspunzi?
- Nu. Știu cine este și nu trebuie să răspund.
- ”Pribeagul”?
- ”Pribeagul”! a răspuns ea.
Un alt drum gol, cu gândurile lor și liniștea lor, fără să-și vorbească prea mult, fără să se deranjeze, fără să se privească. O cafea caldă şi o plăcintă cu vişine, rezultatul aşteptărilor a câteva sute de kilometri în linişte.
- Şi acum? a întrebat el, ca pentru sine.
- Nu am să mai spun unde mai există Mc. Nu vreau să fac turul României azi.
- Doar nu vrei să stăm aici?
- Nici nu vreau să beau următoarea cafea la Mc-ul din Arad.
- Ştiu eu o pensiune frumoasă, a spus el încrezător.
- Ok! Hai să ne luăm, totuşi, ceva de mâncare. Am senzaţia că pensiunea nu este peste drum.
Alte drumuri goale, alte şosele negre şi alte linişti îi însoţeau spre pensiunea care nu era peste drum. Telefoane de "La mulţi ani", la care răspundeau selectiv, stând aplecaţi amândoi pe cotieră şi ascultând tot Pasărea Colibri, telefoane de la "pribegi", un pachet de ţigări şi o atingere uşoară de mână, pentru a trăi azi.
Ajunşi în judeţul Neamţ, la Hanul Ancuţei, pensiunea frumoasă de care îşi amintise el, au retrait seara anterioară, în faţa unui pat matrimonial, cu o sticlă de whiskey, cu râsete şi în aşteptarea unei lungi nopţi.
Dimineţa a venit mult prea devreme şi mult prea rece.

~Va urma~

3 zile, 24 de ore

- N-ai plecat nicăieri de Revelion? se aude o voce răguşită de la prea mult tutun de la capătul celălalt al telefonului.
- Mâine este Revelion, deci teoretic, mai este timp să plec undeva! răspunde voioasă ea. Nici tu nu ai plecat, dacă mă întrebi pe mine.
- Unde să plec, când toate planurile făcute s-au năruit in ultimele câteva zile, a răspuns el fără urmă de regret în glas.
- Îţi faci planuri pe termen prea lung şi ai uitat să mai trăieşti de azi pe mâine.
- Atunci de azi pe mâine să fie. Hai să plecăm mâine la mare, a spus el cu oarecare entuziasm.
- Hai! a spus şi ea.
 A doua zi de dimineaţă, cu aproape 14 ore înainte de noul an, maşina lui torcea în parcarea din faţa casei ei. Învăluit în fum de ţigare, cu muzica dată la maxim, aştepta liniştit pe scaunul încălzit să trăiască azi. Ea îşi luă cheile din coşul aşezat lângă uşa casei, aruncă o ultimă privire în oglindă, aprobă ce văzu în oglindă şi ieşi în frigul dimineţii de 31 Decembrie.
Pe o şosea goală, înconjuraţi de schelete de copaci şi câmpuri albe, se îndreptau spre cele 3 zile departe de ieri şi mâine.
- De ce l-ai dat afară? a întrebat el, privind înainte.
- Ea de ce a plecat? a răspuns ea, fără să-şi dezlipeasca ochii de pe imaginea cerului reflectată în geam.
- Cred că nu mă mai iubea.
- Sigur nu mă mai iubea, a spus şi ea.
Ajunşi la malul mării, într-o ultimă camera liberă cu vedere la mare, şi-au aruncat genţile pe jos, au privit patul de mijloc şi au început să râdă. Sticla de whiskey pe care o împărţeau frăţeşte le-a eliberat râsul şi camera nu a mai fost rece şi tristă, aşa cum este o cameră de hotel pe litoral în plină iarnă.
Sticla mare de şampanie i-a purtat pe malul mării, prin sfârşitul de an, printre artificii şi bubuituri, prin noaptea neagră până dimineaţă, când privirile li s-au întâlnit pe marginea păturii prea scurtă şi prea subţire.
- La mulţi ani, din nou.Ţi-e foame? a spart el liniştea apăsătoare.
- La mulţi ani, din nou. Mi-e sete. De cafea. Neagră. Caldă, a răspuns şi ea adormită.
După cinci minute, el se întorcea dezamăgit în cameră. Nu găsise cafea pe o rază pe atât de lungă pe cât îi permiteau pantalonii scurţi, în care era îmbrăcat, să caute.
- E totul închis. Mi-a spus un domn că POATE, a accentuat el cuvântul, găsesc cafea în Mangalia.
- Sigur găsim la Mc-ul din Constanţa, de lângă Delfinariu.
- Atunci Mc să fie, a spus el şi a început să-şi arunce hainele în geantă. Nu ne mai întoarcem aici. Nu găseşti nimic de băut, de mâncat. Şi rămân şi fără ţigări, a spus el privind ţigarea care ardea între degetele mâinii ei stângi.
Ea îl privea pe bărbatul din faţa ei, de parcă îl vedea prima dată. Îi urmărea mişcările uriaşului din faţa ei, şi îi zâmbea când se oprea şi se repezea spre ea să mai tragă un fum din ţigarea ei lungă.
- Chiar plecăm?
- Chiar plecăm. Trăim azi, parcă aşa ai spus.
- Trăim azi, a confirmat ea, coborând agale din pat, înfăşurată în pătura prea scurtă şi subţire.

~Va urma~

Carpe diem

Ghicitoarele lui Zăvoranca au fost arestate. Alte zeci de ghicitoare sunt cercetate pentru înşelăciune.

Câţiva cercetători americani au descoperit o formulă după care află de ce boli vei suferi în viitor. Cărţile de tarot sunt la mare căutare. Cafeaua se bea doar cu zaţ pentru a se putea ghici în ea, după consumare. Horoscopul din ziare este cea mai citită rubrică.

Omul este animalul înzestrat cu raţiune, doar că o pierde sau o rătăceşte în unele momente.

De ce o ghicitoare care nu "nimereşte" viitorul este acuzată de înşelăciune, dar cel/cea care a cerut să i se afle viitorul nu este acuzat/ă de port ilegal de raţiune?

Vrem să ştim ce ne rezervă viitorul, dar nu ştim să trăim în prezent.

De ce vrem să ştim ce o să se întâmple?

Nu ne influenţăm acţiunile viitoare ştiind ce ar trebui să se întâmple?

Dacă ştim că o să murim în 2 ani, ne vindem casa şi fugim în lume să trăim şi să ne distrăm?

Dar dacă mai avem 30-40 de ani, de ce nu facem acelaşi lucru? Distracţia şi trăitul sunt sub formă de pastilă şi au efect de scurtă durată?

Dacă nu ne spune horoscopul de dimineaţă că o să avem probleme de sănătate, nu o să aflăm că ne doare stomacul sau capul?

Dacă ni se citeşte în cafea că vom avea probleme la serviciu, vor apărea problemele din senin sau le vom căuta noi, inconştient?

Dacă ne spun cărţile de tarot ca la "drum de seară vom primi o veste", vom aştepta vestea aceea în fiecare seară?

De ce nu putem să trăim fiecare zi aşa cum este ea, fără să VREM să ştim cum ar trebui să o trăim?

Omul este animalul înzestrat cu raţiune şi se hrăneşte zilnic cu iluzii.

Fie pâinea cât de rea

Am o mare nelămurire care-mi macină neuronii de ceva timp. O nelămurire din ciclul "unde dispar broaştele din burtă, când creşti", deşi ştiu că asta nu ar trebui să fie o mare necunoscută pentru mine, că doar am pus mâna şi piciorul pe o carte, tot nu înţeleg de ce suntem minţiţi cu atâta uşurinţă că avem broaşte-n burtă, dar dacă încercăm să luăm o broască-n mână, suntem apostrofaţi. Serios, avem deja unele în burtă ... dar să revenim la subiect, că nu despre broaşte voiam să vorbesc.


sursa



Au răsărit de câţiva ani tot felul de specialişti în mâncat, dormit, băut ... pardon, aştia nu sunt aşa vizibili, deşi parcă în deal la Cotroceni ... Unul dintre mulţi specialişti în mâncat şi în mâncare este un doctor cu nume imposibil de pronunţat, respectiv dr. "Menci...cumva". Este medic, cel puţin aşa l-au vândut cei de la tv. Mă rog, domnul doctor ne spune să nu mâncăm vechi, stricat, combinat, îmbălsămat şi alte "n" combinaţii de felul acesta.

Estenţialul pe care l-am reţinut eu a fost că trebuie să mâncăm sănătos.



Acum, la televizor, apare o reclamă la o pâine învelită în plastic, cu durată de viaţă de 2-3 săptămâni, mai ceva ca Duracell. Reclama ni-l arată pe domnul doctor cu nume greu de pronunţat, promovând pâinea cu viaţă prelungită.

Deci o pâine de 1 leu, care nu mai este atât de bună dupa 24 de ore, iar după 48 de ore este toată frimituri sub un înveliş tare, nu este recomandată?



Dar o pâine de 5 lei, care rezistă în învelişul ei colorat multe zile, şi te scuteşte de calvarul mersului la cumpărături, dar care are acelaşi gust de cretă şi în prima zi şi în ultima zi de valabilitate, este recomandată de specialist?

Să nu aud prostii că pâine nu e bună, pâinea înseamnă fibră şi nu e bună când mănânci o pâine pe zi, nu o felie, două.

Aşadar, care pâine e mai bună? Că nici să mâncăm nu mai ştim dacă nu ne spune cineva.

Ziua cand povestitori pleaca

Sunt printre putini norocosi care s-au nascut cu povestitori.
Cine sunt ei?
Sunt bunicii, matusile si unchii care mi-au spus povestile lor de viata, mi-au povestit cum au supravietuit pe front, cum au trait razboiul, cum s-au schimbat conducatorii, si asta cu mult timp inainte de aparitia Discovery Chanel.
Ei i-au facut nemuritori pe camarazii lor, pe profesoara de franceza, pe tiganul care vindea braga pe strazi sau pe Gigi Constantinescu.
Povestile lor le-au intrecut in frumusete pe cele ale lui Creanga, pentru ca erau povestile lor, erau aventurile lor, erau mostenirea mea.
Ei mi-au povestit de Rege sau de Balchik cu mult timp inainte sa deschid un manual de istorie sau sa ma uit pe o harta.
Intr-o buna zi, povestitorii se hotarasc sa plece, rand pe rand, lasand in urma povestile lor frumoase si tristetea ca nu le voi mai auzi niciodata.
Si cand credeam ca m-am plictisit, tot mai imi doresc sa aud povestea cu Gigi Constantinescu sau cu bombardarea triajului din Bucuresti sau cu tiganul care vindea pepeni si braga pe strazi.
Dar povestitori pleaca si imi lasa mie povestea lor sa o spun mai departe.

Bucuresteni sau nu

Fără intenţia de a naşte noi discuţii pe marginea acestei teme, dar cu convingerea că ar trebui să renunţăm la aceasta luptă absurdă privind originile, mi-am propus să scriu acest post. Există un nou curent pe bloguri, forumuri şi în viaţa reală, acela de a înjura Bucureştiul şi bucureştenii. Spun nou, pentru că a luat o mare amploare în ultimii 3-4 ani şi devine din ce în ce mai deranjant şi mai frustrant pentru noi toţi, locuitori ai capitalei sau nu.


sursa

Nu ştiu cum s-a ajuns aici, nu ştiu cine a aruncat primul piatra, un bucureştean născut şi crescut aici, un proaspăt bucureştean, venit aici pentru câinii cu covrigi în coadă sau un locuitor al oricărui oraş din România care nu a avut posibilitatea de a ajunge aici. Nici nu mai contează cine a facut-o primul, contează că s-a depăşit limita bunului simţ.


Există multe persoane care vin în Bucureşti pentru ceea ce oferă el, se adaptează, se conformează sau işi trăiesc viaţa aşa cum ştiu ei. Dintre aceştia, se desprinde categoria celor care vin aici şi, nemulţumiţi că nu este aşa cum au visat, încep să înjure oraşul şi locuitorii lui.

Nu ştiu cum sunt unii învăţaţi acasă, dar eu ştiu că din bun simţ nu înjuri gazda, nu-i spui că nu a măturat pe jos şi că nu a spălat covoarele. Nici nu-i spui că are becul doar de 25w şi are nevoie de unul de 75w, sau că a ars mâncarea şi are gust de ţărână.
Cam aşa este când oamenii înjurâ oraşul acesta şi locuitorii lui, mai ales când şi ei se numără printre locuitori.


sursa

Poate pentru mulţi Sălăjanul e locul unde se vând droguri şi se cântă după blocuri, pentru unii Sălăjanul e locul unde au copilărit. Poate pentru noii veniţi blocurile de la Unirea sunt groteşti, pentru alţii acolo este casa lor. Poate că parcurile nu sunt suficient de mari pentru noii bucureşteni, dar acolo au învăţat unii să meargă pe biciclete, alţii s-au îndrăgostit acolo prima dată.

Atunci când înjuri oraşul acesta şi locuitorii lui, dacă locuieşti aici, te înjuri şi pe tine, şi asta nu spuen multe despre tine ca cetăţean. Dacă nu locuieşti aici, gândeşte-te când ai citit ultima dată un lucru urât scris despre oraşul tău de către un bucureştean.

Am avut norocul să văd şi alte capitale ale Europei şi, oricât am încercat să ignor mizeria, există şi acolo dar încă nu am citit cronicile gunoiului din Paris, Madrid, Roma sau Bruxelles. De ce?

Pentru că vrem să vedem doar partea frumoasă a lucrurilor, aşa cum vedem frumosul în Constanţa, în Braşov, Cluj sau Iaşi.

Înainte de a înjura oraşul acesta şi pe locuitorii lui, întreabă-te de ce o faci.



In cautarea viitorului

In fiecare zi, o parte din noi moare pentru a se naste alta. E ciclul vietii pe care-l invatam de mici, si pe care nu-l putem modifica. Noi suntem asemeni florilor, lasam o frunza si o amintire sa se usuce si sa piara pentru ca acolo sa se nasca o alta frunza si o alta amintire.


Avem memoria selectiva si timpul, unicul nostru prieten si cel mai de temut dusman, ne-a invatat sa iertam si sa uitam. Ne-a invatat ca tot ceea ce azi e rau si urat, maine va fi doar o amintire, iar poimaine va disparea. Invatam sa traim si ne definim ca oameni prin prisma trecutului. Tot ce am facut ieri, vorbele, sentimentele, faptele ne urmaresc pentru tot restul vietii; unele la suprafata si ne amintim cu drag vorbele de duh ale bunicilor sau geamul spart pe cand jucam “Leapsa”, altele din umbra si uitam prima suferinta in dragoste sau durerea mainii rupte.


Uneori este de ajuns un singur cuvant pentru a sterge sau a “zidi” o amintire. Un singur cuvant poate sa distruga un sir lung si frumos de amintiri, lasand in locul lor doar uratenia ascunsa de timp.


Ne luptam zile si luni si ani sa fim mai bun si mai frumosi, dar naruim totul intr-o fractiune de secunda in care zadarnicim efortul anterior.


Si maine? Mainele fara tot ce stiai ca e frumos si pastrat in siguranta? Mainele pe care nimeni nu putea sa-l distruga?


Maine e astazi pentru alte amintiri ce se nasc si mor, e ieri pentru cei ce le distrug si e maine pentru tine.

Cumpar timp

Nu am crezut ca voi ajunge vreodata sa spun asta. Nu am crezut ca voi dori sa "cumpar" timp pentru a citi, dar nebanuite sunt caile. Acum multi ani, profesoara de romana din generala se ruga de mine sa citesc macar romanele obligatorii si, cum internetul si rezumatul nu erau o optiune, ma straduiam sa citesc macar inceputul si sfarsitul unei carti. Asa am ajuns sa-l urasc pe Sadoveanu si descrierile lui de zeci de pagini. Mai tarziu, am ajuns la casa memoriala din judetul Neamt a regretatului scriitor, o casa boiereasca inconjurata de copaci imensi, in fata careia se intindea cea mai frumoasa pajiste vazuta pana atunci. Si atunci am inteles ca ne "arata" si noua frumusetea locurilor.
In liceu, am avut norocul sa intalnesc o profesoara de romana asa cum putine mai exista. O femeie careia ii datorez faptul ca am descoperit una dintre cele mai frumoase carti, fara sa fiu obligata sa o citesc. O profeasoara care a inteles ca nu poti sa le ceri unor liceeni dintr-o clasa de real sa-ti memoreze tot Luceafarul sau toate Scrisorile. Si ne-a invatat cel mai important lucru, sa deschidem cartile de placere.

Azi, cand biblioteca mea incepe sa prinda contur, constat ca am adunat cateva carti pe care nu am avut timp sa le citesc. In biblioteca parintilor mei nu exista carte sa sufere ca nu a fost citita, toate au fost citite macar o data.

Cand plec in excursii, imi iau cate o carte cu mine, dar este aproape imposibil sa citesc 3 pagini si, desi stiu ca doar plimb cartea cu mine, nu renunt la acest obicei.

Drumul spre birou este destul de scurt, insuficient sa citesc 2-3 pagini si renunt la a mai lua carte cu mine.

Dar vreau ...

sursa

Vreau sa cumpar timp. Sa cumpar timp sa citesc. Sa cumpar timp si sa ma plimb pe meleaguri indepartate, purtata de vorbele unor necunoscuti. Sa cumpar timp sa cunosc vremurile de mult apuse. Sa cumpar timp si sa traiesc alaturi de eroii cuvintelor sentimente necunoscute mie.

Dar cine are timp de vanzare?



Rosu

Trantesc usa de la intrare si ma grabesc sa deschid aerul conditionat. Vara asta este insuportabila. Ma trantesc pe canapea si astept ca aerul rece sa-mi cuprinda corpul.

Pana sa-si faca efectul aerul conditionat, ma ridic sa-mi aduc un pahar de apa rece cu multe cuburi de gheata.

In timp ce scap cate un cub de gheata in pahar, se aud sunete ciudate de la aparatul de aer conditionat. Nimic nu ma poate opri sa-mi iau un pahar cu apa rece. Ma intorc la canapeaua confortabila si privesc pe geam.

Ciudat. Urmele acelea rosii nu erau inainte, si nici ...

... capul vecinei nu atarna pe post de lustra la fereastra. Ma ridic incet si privesc. O mana i-a cazut pe unitatea de la aparatul meu de aer conditionat, de unde si zgomotele, aproape tot corpul ii atarna pe pervazul de la geam, iar capul ... capul se mai tine legat de trunchi doar intr-un fir de ... piele, cred.

Totul e rosu. Pe geamurile mele se scurg ultimele picaturi din sangele ei.

Imi recomandati Dero?

Smochina

Copil fiind... -paduri cutreieram-, imi placeau foarte mult smochinele, stafidele si curmalele. Nu cele proaspete, desigur, ca nu gaseai asa ceva nicaieri, ci fructele uscate si deshidratate.
Nu oboseam sa-i intreb pe cei mari cum se fac fructele asa, ca merele erau frumoase, dar smochinele... Cand reuseam sa-i inebunesc cu intrebarea aceasta, veneau cu explicatii populare de genul "daca nu bei apa, o sa arati ca o smochina", "nu faci sport, te faci cu curmaRe" si tot asa.
Tot ce am retinut este ca fructele acestea se deshidrateaza, ca, asemenea oricarui organism viu, au nevoie de apa si lumina (nu toate organismele vii au nevoie de lumina, dar nu asta-i ideaa) pentru a trai cat mai mult.
Dar astea erau in copilarie. Acum, adulta fiind, revine obsesiv neuronul. Cercetatorii britanici au descoperit ca neuronul se "smochineste" daca:
-te uiti la Cheeky girls (or stii ei ceva);
-asculti doar C.C. Catch;
-mananci fast-food (nu vad legatura, dar daca ei spun).
Dar cum se intretinere neuronul, ca la sala de forta cu siguranta nu il poti duce? Va puteti imagina unde ar fi fost Romania daca mergea chestia asta?
Un rebus, o integrama, un sudoku si un morcov?
Ma bucur ca ziarele au inceput sa vanda romanele care nu ar trebui sa ne lipseasca din biblioteca. Dar conationalii nostrii asta fac. Cumpara carte, o aseaza frumos in biblioteca si o sterge de praf saptamanal, in loc de pestele de pe TV.
Mai nou au aparut ziarele cu opere celebre. Dar cine mai asculta Verdi sau Mozart azi?
Cine sa cumpere piesele de teatru celebre ale lui Caragiale sau Musatescu?
De ce ai memora niste ani de domnie sau cand au inceput razboaiele mondiale cand exista google?
De ce sa citesti altceva in loc de "Libertatea"? Am spus citit? Voiam sa spun sa privesti pozele din "ziar".

Nimeni nu ne mai spune ca neuronul nu devine smochina daca-i dam din cand in cand cate ceva de "mancat", dar nu mici si carnati. Putem sa-l si udam cu Vivaldi in loc de Burger.

Acum ma intreb ce o sa inteleaga o "smochina" daca citeste postul acesta.
Tu ai inteles ceva?

un strop de ...

Întuneric

Deschid ochii.
Întuneric.
Unde sunt? Nu este patul meu...
Ce petrecere a ieșit! Aici trebuie să fiu, am adormit întru-un colț.
Prea mult gin tonic, cred ca proporția a fost 1/3 tonic si 2/3 gin.
Ceva sau cineva mă mușcă de gleznă. Mă doare. Trebuie să fie tipul cu care m-am mozolit toată noaptea. Habar nu avea să sărute, dar știe să muște.
E un întuneric negru.
Liniște. Doar inima mea și respirația mea se aude. El de ce nu se aude?
Mă ridic încet în fund și corpul îmi este cuprins de mâncărime. Simt cum urcă pe coloană și mă gîdilă și mă sperie.
Mă mușcă iar de glezna și simt cu îmi rupe carnea.
Țip și încerc să mă ridic. Tot corpul îmi este cuprins de acea senzație de mâncărime, simt cum urcă pe picioare, pe mâini, pe spate, pe sâni, pe gât, în păr. În unele locuri mai puternică, în alte mai slabă. Ca și cum ....
...mă gâdilă mustățile lui în ureche.
Dar nu avea mustață.
Sar din locul în care sunt și caut lumina, atingând cu mâna peretele care se mișcă. Dar nu perete se mișcă ci ceea ce am atins. Îmi retrag mâna și încerc să-mi caut bricheta. Am buzunarele pline, dar nu cu brichete. Caut disperată întrerupătorul, în timp ce corpul mă mănâncă și mă doare. Iar mă mușcă de gleznă. Ce caută pe jos? Cine sau ce e?
Găsesc un întrerupător desfăcut din perete și apăs cu grijă să nu se strice...




... gândacii se plimbă pe mine, prin părul meu, pe mâinile mele, pe picioarele mele. Un șobolan imens îmi sare în piept și mă mușcă de mâna cu care încerc să mă apăr.
Nu pot să țip...Gândacii îmi cad din păr în decolteul bluzei, când încerc să mă scutur. Ușa este lângă mine dar nu pot să ajung la ea, sunt înconjurată de șobolani. Șobolani mari și gândaci mulți. Toți se urcă pe mine și mă gâdilă și mă mușcă.
Reușesc să deschid ușa...
Poate nu trebuia, e un hol plin de șobolani înfometați și gândaci colorați. Nu pot să fug, nu pot să țip, nu e nimeni să mă ajute. Ar trebui să fug, dar unde? E o ușă la capătul holului, dar ...
Tipul de la petrecere apare de nicăieri și mă privește pentru o secundă, după care se îndreaptă liniștit spre ușă. Șobolanii se dau din calea lui, gândacii la fel, dar vin spre mine. Încerc să pășesc spre ușă și cu fiecare pas pe care îl fac, sunt mușcată de câte un șobolan. Mă dor picioarele, mă ustură gleznele. Calc printre ei, iar ei se reped să mă muște, se suie pe mine. Un gândac îndrăzneț se joacă în urechea mea, iar altul încearcă să se strecoare în nasul meu.
Reușesc să alerg spre tipul de la petrecere, călcând pe ei. Îi simt cum trosnesc sub pantoful meu, aud sunetul pe care îl fac când plesnesc. El merge calm spre ușă, iar ei fug din calea lui. Ajunge la ușă și se oprește, se întoarce, mă privește și îi văd zâmbetul...
Pășesc grăbită spre el, fără să privesc în urmă. Ce poate fii acolo? De ce mă întreb asta, și privesc în urmă. Un culoar plin de șobolani și gândaci, pe jos, pe pereți pe tavan. Toți vin spre mine înfometați.
"Așteaptă" ... aș vrea să-i spun celui ce-mi zâmbește ironic din tocul ușii.
Închide ușa după el exact când ajung.
-Clanța asta nenorocită ... și un gândac și face loc în gura mea. Îl scuip și mă întorc să caut o altă ieșire.
Sunt lipită de ușă în timp ce milioane de gândaci și sute de șobolani mă transformă în cină sau mic dejun. Nici nu știu ce oră e.
Un șobolan îmi sare pe fața și mă zgărie, în timp ce un sunet ciudat îmi zdruncină timpanele. Sunetul devine mai puternic și mai strident, dar nu îi îndepărtează. Șobolanul mă mușcă de ochii, iar eu încerc să opresc sunetul întinzând o mână.
...
Liniște.
Deschid ochii.
Un întuneric plăcut. O rază de lumină se reflectă în oglinda din colț.
Mă ridic să merg la baie, iar măncărimea parcă a dispărut, și durerea la fel.
A fost doar un vis.
Atunci de ce am fața zgâriată, gleznele pline de sânge, pielea ciupită și buzele iritate?