Eurovision 2015

După circul intern, ca în fiecare an, de altfel, a început și circul european. Mă uit la concurs, ca orice  mulți români și nu numai, dar, spre deosebire de conaționalii mei, eu sper să nu câștigăm.
Nu avem, nu putem, nu știm, în general NU ne trebuie nicio chestie europeană, mondială, galactică, interstelară care să ne trezească din din somnul de secole și să ne pună să MUNCIM. Noi NU muncim și nici NU gândim, din păcate, așa că să facă bine europenii să nu dea așa o pacoste ca Eurovisionul. Să-l facă ei unde vor, de la Moscova la Londra, că nouă ne place să călătorim și avem și rude și susținători pe acolo, mai ales la Londra. Plus că o pacoste ca asta trebuie rezolvată într-un an, adică 365 de zile cu tot cu week-end, adică cam 104 zile, plus zilele de concediu, vreo 21-30 de zile, plus liberele legale, vreo 10-12 plus învoiri pentru doctori, taiat porc, belit  jupuit mielul, delegații la cumătru' de la Giurgiu după pește, la finu' de la Focșani după vin, și uite cum rămân cam 200 de zile.Plus că vreo 50-60 de zile, minim, durează până decidem cine face parte din echipa care se ocupă de show, alte 30-50 de zile până trasăm sarcinile fiecăruia și îi pregătim pentru un asemenea proiect. Urmează, desigur, o adresă către EBU pentru o derogare de 365 de zile până la noul concurs și schimbarea denumirii din Eurovision 2016, în Eurovision 2017. În același timp, nu avem sală pentru așa ceva, deci trebuie construită, iar primaria sugerează ca adresa către EBU să fie cu Eurovision 2018, dar revine cu confirmare dacă nu e chiar Eurovision 2019 sau 2020.
Revenind la concurs, frumos decor, mulți prezentatori (dovadă că și austriecii au multe guri de hrănit), interesante melodi,
, dar niciun monstru pe scenă, nu tu un Lordi,  nicio barbă, nu tu o Conchită, nu tu o ciudățenie, o creatură, ceva, cu excepția Finalndei. Ce s-a ales și de concursul ăsta! Înainte, măcar, știam de ce pierdem, acum o să fim bulversați că nu înțeleg europenii mesajul nostru de a ne chema conaționalii acasă, de a le golii colțurile de stradă, de a renunța la joburile prost plătite și la asigurările lor sociale imense.
Deși majoritatea melodiilor mi se pare că sunt cam în aceeași notă, cert este că sunt multe voci frumoase și puternice.
Printre favoriții mei de anul acesta, care sigur nu vor cîștiga, se numără Italia, Norvegia, Estonia, dar sunt sigură că din România cele mai multe puncte le va primi această manea melodie, pentru că sigur ajunge în finală.

Turcul si mahoarca lui

Ora 8: Ceasul suna enervant de tare, iar amânarea nu mai este o opțiune, nu pentru ca nu ar mai fi timp de lenevit în pat, ci pentru ca la ceasurile deșteptătoare tradiționale "butonul snooze" ești chiar tu. Miroase îngrozitor a mahoarca turcului ce se încăpățânează sa locuiască sub același acoperiș cu mine. Totul in jur miroase a mahoarca, așternuturile, pătura, parul meu, mai puțin pielea. Pielea îmi miroase a anason. De unde naiba știu cum miroase anasonul? Mda, poate ar trebui sa gătesc mai puțin.

Ora 8.20: Turcul imi face cafeaua de dimineata, cafea turceasca, la ibric, ca tucul nu a invatat si nu-i place sa foloseasca esspresorul. Poate ar trebui sa scap de aparatul acesta ... italienesc, pana nu se supara turcul care imi prepara si un fresh de portocale. Turcul nu are multa forta in maini sa stranga portocalele asa ca foloseste storcatorul, macar nu trebuie sa scap si de aparatul asta.

Ora 8.40: Imi savurez cafeaua turceasca si freshul privind de pe balcon soarele ce se incapataneaza sa rupa norii. Mirosul greu de mahoarca ma inconjoara din nou. Trebuie sa-l dau pe turcul asta afara din casa, dar nu stiu cum. Soarele pare mai puternic decat norii, dar apare problema incaltamintei. Sa fie "menghina" sau "mergatorii"?  Urmeaza multe drumuri, de cateva ore, iar "menghina" are o autonomie de 30 de minute. Din minutul 31 ar trebui sa ma deplasez cu un scaun lipit de dorsal, caci orice pas cu "menghina" este ca o extractie de masea fara anestezie.

Ora 10: Suna telefonul. Stiu ca este ora 10 fara sa ma uit la ceas, asta este ora la care suna neamtul cu inspectia. Cum sa-i inchizi sau sa nu-i raspunzi neamtului? Ar insemna sa sune in continuu sau, mai rau, sa ma trezesc cu el la usa. Neamtul are nevoie de o viata si, cu siguranta, nu a mea. Lipesc un post-it roz pe frigider "Ocupata-te de neamt". Evident ca neamtul nu stie ca-i spun neatm, iar turcul nu stie cine este neamtul si oricum, daca ar afla, turcul ar fi speriat.

Ora 11: Imi iau "mergatorii" la plimbare. Le arat o mare, prea mare parte, din oras. Mergatorilor le place sa se plimbe,  nu cred ca au limita de autonomie si nu sunt pretentiosi. Le place asfaltul, pamantul, marmura, chiar si gresia coafata in marmura, plasticul, metalul. Mergatorilor nu le place caloriferul din tramvaie. Ei nu au suferit traume cu caloriferul, asemeni predecesorilor lor, dar cred ca se transmite genetic frica fata de caloriferul din tramvai. Mergatorii au un mare defect. Le lipseste capacitatea de a se transforma intr-un perfect "sut in fund". Compenseaza acest mare defect cu abilitatea de a face suta in 13 secunde. Eu nu am nicio contributie, cand mergatorii vad sobolani sau tigani cu sisul in mana, sunt pe cont propriu. Ca orice mergator respectabil, si mergatorii mei au un viciu. Le place sa bea. Si beau orice, de la apa de ploaie, la bere, vin sau votca. Nu au gustat inca whiskey sau coniac, ca nu stiu cum se face, dar cand intr-un pahar se afla doar 100 ml de bautura scumpa, toti devin foarte atenti cu paharul respectiv. Mergatorii sunt si acrobati minunati, se lovesc de orice zid ce le sta in cale, si raman cu rotile in sus pana ii recuperez eu. Mergatorii au un singur of, nu au lovit zidurile mele. Daca "mergatorii" ar putea vorbi ... bine ca nu pot.

Ora Variabila: Impreuna cu mergatorii fericiti, ma intoarc la turcul meu. Trebuie sa ma obisnuiesc cu mahoarca lui, face o ... cafea prea buna ca sa-l dau afara.

)

Tocit-am cercul de-l tociram

Mintea mea a avut nevoie de o perioada de refacere, motiv pentru care nu o chinui cu diacritice in aceasta postare. Lucrurile rele vin si trec, dar lasa urme adanci. Lucrurile bune vin si trec, iar urmele lor sunt atat de mici incat trebuie sa o luam de la capat in cautarea altor lucruri bune. Mintea mea s-a invartit intr-un cerc foarte mic, a tocit marginile si a trecut la nivelul urmator, un cerc mai mare. A tocit si aici marginile si a trecut la nivelul superior. Nu stiu daca are energia necesara sa toceasca toate marginile imaginare, dar nu abandoneaza. Mintea mea nu proceseaza "daca SE merita efortul". Ea stie ca anul trecut a produs asta , iar anul acesta trebuia sa continue. Mintea mea a cautat refugiul perfect, s-a catarat pe cele mai inalte piscuri dar i s-a rupt pioletul si i-a cedat coarda, apoi a fugit la mare manata de nisipul cald si apa limpede si linistita, dar nisipul i-a fript talpile iar apa cea limpede si linistita a tras-o in adancurile negre si tulburi. A fugit apoi pe campurile colorate, dar acolo era plin de ciulini si s-a zgariat adanc. Mintea mea s-a refugiat in orasul aglomerat si inghesuit, si a inceput sa funtioneze usor sau repede, asa cum ii dictau bataile inimii. Mintea mea si-a gasit ritmul. Acum e in cautare de pioleti mai rezistenti pentru catararile ulterioare, in cautare de labe cu calcai pentru nisipul fierbinte si apa tulbure, tabacindu-se prin oras pentru a rezista ciulinilor. Mintea mea stie ca nu a fost singura, s-a catarat alaturi de alte minti, dar astea sunt catarari individuale, nu imparti echipamentul. Mintea mea a inotat alaturi de alte minti, dar si ea si celelalte trebuiau sa invete singure cum sa reziste, fara tubul de oxigen al altei minti. Mintea mea nu a fost singura nici printre maracini, dar nu a ales o carare deja facuta, a alergat in linie cu alte minti si nu a calcat in spatele suferintei altei minti.

Amintire

Inca un an

Inca o iarna in care ne plangem, va trece.
Inca un set de alegeri pe care noi, alegatorii, le-am pierdut.
Inca un sfarsit de lume pe care l-am ratat.
Inca o poveste cu final neasteptat, dar prevazut, a fost spusa.
Inca o dimineata rece si neagra am apucat.
Inca o carte proasta din miile de carti bune am citit.
Inca un spectacol de teatru de la care am plecat la pauza.
Inca un om moare, undeva.
Inca un copil se naste langa noi.
Inca un Craciun cumparat cu prea multi bani si prea putine sentimente.
Inca o speranta reapare in locul unei inca o dezamagire.



Inca un an a trecut, fara bilant, fara bun sau rau, fara frumos sau urat.
Inca mai visam la Mos Craciun, vacante, liniste, verde, mare, frumos, curat, departe, mult, dragoste, mereu, acum, da, zambet, cald...

Unde ninge?

Dacă se întâmplă să ningă în timp ce mă aflu pe comfortabilul scaun din dreapta al pasagerului, mă bucur precum copii mici. Dacă sunt la volan, mă apucă pandaliile.
Dacă sunt la căldura casei, în spatele zidul transparent dintre mine şi ninsoare, îmi place să privesc fericită cum ninge. Gândul mă poartă la amitirile copilăriei, când printre steluţele lucioase încercam să-mi dau seama dacă a ieşit gaşca cu săniile. Dacă ninge când sunt la birou, clar nu am căciulă şi sinuzita mea (ştiu bancul cu crocodilul) îşi face de cap singură sau mai invită şi o răceală.
Dacă vorbesc la telefon şi oameni din locuri îndepărtate îmi povestesc cum ninge, îi ascult şi mă bucur pentru ei. Dacă trebuie să ajung eu în locurile îndepărtate, mă gândesc dacă pot face drumul până acolo sau înapoi.
Oricum ar fi, de fiecare dată când ninge, spunem că "ninge ca-n poveşti". Buna mea prietenă are obiceiul să mă întrebe mereu când spun asta, în ce poveste ninge?
Eu recunosc că nu am prea citit poveşti, iar varianta cu "Iarna pe uliţă" a respins-o din start, aşa că vă cer ajutor.
În ce poveşti ninge?

Ca a fost odata IRIS

Bilete cumparate din timp, telefoane de organizare si alegerea locului de intalnire, masina parcata pe o straduta ascunsa prin cartierul Baneasa, tricoul negru si blugii nelipsiti, zambetul la purtator, toate pentru o seara mirifica.

Am ajuns pe aeropotul Baneasa, m-a speriat multimea de oameni, mai multi oameni mai vazusem doar cand a venit Bush Jr in Romania, si aia erau adusi cu forta.

Mii de oameni au canta alaturi de ei si de cei de la Uriah Heep, care au fost o supriza placuta. Era anul 2002.

In 2007, alaturi de o tanara ce tocmai implinea 18 ani, am purces iar spre aeroportul Baneasa, am ascuns masina pe o straduta prin Aviatie, aveam tricoul negru si blugii aferenti, zambetul nelipsit si speranta unui concert extraordinar. Si nu au fost singuri pe scena, alaturi de invitatii lor, cele cateva mii de suflete adunate acolo, au cantat si au strigat.

2012, inainte de sfasitul lumii, pe o caldura sufocanta, cu un tricou negru si renuntand la blugi, alaturi de cateva mii de alti nebuni frumosi, am cantat "La multi ani".

An de an, concert de concert, ne "motivam" cumpararea biletului spunand "cine stie daca o sa-i mai vedem". Si i-am vazut. Si au fost, mereu, asa cum ne asteptam si ne doream. Si noi, cei care respiram acelasi aer cu ei, nu simteam ca sunt obositi, bolnavi sau prea maturi, noi, sub "luna plina", imbracati in "matase alba", nu eram "demagogi" si voiam "totul sau nimic" de la "Iris Maxima", chiar daca nu eram pe strada lor si nu stiam cine ne striga in noapte si nu credem nimic, stiam ca e doar pentru noi.

Si ne spuneau mereu, si ne cantau mereu, iar noi ...

Floare de iris....floare de coltz,
Ne-ai ocrotit , ne-ai dat un rost
Iar cand noi nu vom mai fii
Va veti aminti ca a fost odata Iris
Iar cand noi nu vom mai fii
Va veti aminti ca a fost odata Iris

Pe strazile viselor am alergat
Si v-am iubit si v-am cantat
Iar cand noi nu vom mai fii
Iar noaptea va fii zii
Va veti aminti ca-a fost odata Iris

Iar cand noi nu vom mai fii
Va veti aminti ca a fost odata Iris

Ca a fost odata Irïs

 

Câştigăm la Eurovision 2012

Ca orice european, care mai crede în concursurile de muzică, m-am uitat la semifinala în care a participat şi Romania. Era imposibil să nu ne calificăm, deşi concurenţa era accerbă.
În fiecare an am aceeaşi nelămurire, ce caută Israel la concursul Eurovision, adresat ţărilor din Europa, dar geografia "aplicată" nu are nimic comun cu geografia de la şcoală, aşa că Israelul este unde vrea ... muşchiul lui, ori în Europa, ori în Orientul Mijlociu, ori în America. Aştept cu interes momentul în care o să participe şi la concursurile organizate exclusiv pentru ţările continentului African, şi ar avea tot dreptul că doar au stat în pribegie prin Egipt ani mulţi, spun ei.
Dar revenind la Eurovision şi tot ce presupune el, de la voturile pe cumetrie până la costurile imense presupuse de un asemnea concurs, am sentimentul că anul acesta ne detaşăm în câştigători încă dinainte de a începe finala.

De ce?

Care ţară, cu o populaţie şi conducători normali la cap, ar mai dori să câştige concursul în condiţiile în care criza este peste tot? NOI. Noi vrem să câştigăm, lăsaţi-ne pe noi să câştigăm, serios. Avem o relaţie bună cu FMI, BM, şi orice alt cămătar internaţional, putem să ne mai împrumutăm puţin, să punem şi noi de o cântare, să ne vindem brandul de ţară, să vadă tot europeanul că avem metrou, avem Casa Poporului, avem Centrul Istoric şi cam atât, dar avem.

Şi cum nimeni nu vrea să-şi cheltuie banii pe concursuri care nu le aduce nimic bun, nemţii, francezii, italineii, danezii, au turisţi şi fără Eurovision, grecii s-au lecuit şi nu le mai trebuie, ungurii nu cred că vor (melodia lor e chiar interesantă), ruşii au trimis circ, dar n-au pâine, deci noi avem şanse să câştigăm.

Oricum, cine câştigă anul acesta, este rezolvat. Votul acela geo-politic de care vorbesc toţi la Eurovision, anul acesta poate fi o ghilotină, şi de fapt să arate pe cine urăsc cel mai mult şi nu afinităţile.

Aşadar, facem şi noi un Eurovision pe banii FMI? Mă tem să nu facă ăştia băşcălie şi să câştige Moldova Eurovisionul.

p.s. nu oricine se califică, iar melodia asta sună chiar bine şi asemănător de mult cu ceva, doar că nu-mi dau seama cu ce.

Love hurts- varianta romaneasca

Acum câteva seri, venind acasă de la minunatul loc de muncă, deschid uşa şi mă sperii. M-a uit din nou la uşă, arunc un ochi în casă, parcă e canapeaua mea, televizorul meu, parchetul meu, deci nu am greşit casa. Din dormitor se auzeau gemete mai ceva ca la maratonul mondial de sex. Hait, să vezi că mi-au spart casa şi fac flotări în patul meu negru, m-am gândit, dar de ce nu au lăsat un semn la uşă, să nu deranjez!

Evenimentul nu se petrecea în dormitorul meu, mai ales că eu nu eram acolo ;), ci la vecinii mei. Şi chiar a fost maraton, de l-au auzit şi babele cu aparatele auditive închise.

Love was in the air!



Aseară, după ce am urcat şi am coborât şi am urcat, din nou, scările să ajung acasă, deschid uşa şi aud ţipete. Mă uit, din nou, la canapea, la televizor, la parchet, ale mele sunt, dar din dormitor ţipă cineva. Dacă eu nu-s în dormitor, doar nu au spart casa să se certe fix în dormitorul meu? O palmă se izbeşte de un obraz şi aud o rugăminte "nu mai da, mă, nu mai da!". Evenimentul se petrecea tot la vecinii mei, unde, cred, domnul era nemulţumit de maraton. După ce au mai zburat câteva palme, însoţite de un calm, aproape, "nu mai da", şi după câteva reproşuri adresate de el ei, scena se încheie apoteotic. Ea, probabil cu obrajii bucălaţi, îi spune lui, malaxorul de serviciu, "te iubesc, mă"! Şi eu care mă pregăteam să sun la 112, că o face ăla carne de mici şi a trecut 1 Mai.

Love hurts!



Dacă

Dacă aş fi un fluture ... 

Aş bate surd din apiri pentr-o zi,

Dacă aş fi o floare ...

Aş creşte prin asfalt şi printre caramizi,

Dacă aş fi un vânt ...

Aş fi doar viscolul din interior,

Dacă aş fi un cânt ...

Aş fi cântat de o orchestră fără dirijor,

Dacă aş fi o mare ...

Aş fi un calm şi negru fior,

Dacă aş fi o viaţă ...

Aş fi un ultim, zgomotos ecou,

Dacă aş fi o amintire ...

Aş fi o lacrimă şi-un zâmbet de erou.

Singuratate

Tatiana Stepa-"Singuratate" de gj

Iarna nu-i ca vara

Asa cum spunea "poetul" nostru national, iarna se dovedeste a nu fi ca vara. Din ce ratiuni, altele decat asezarea pe meridian, nasterea sub o stea norocoasa cazatoare si mostenirea daco-romana, iarna nu este ca vara.
Ca iarna nu-i ca vara, simtim in calorifere, buzunare si munca.
An de an, dar absolut (mai absolut ca vodca) in fiecare an, iarna nu-i ca vara si ne gaseste nepregatiti. Ba ninge si nu avem sare sa dam pe strazi, ba vine frigul si nu s-a aerisit instalatia de caldura, ba vine 31 decembrie si ne dam seama ca se termina anul.
31 Decembrie va pica pe 31 decembrie in fiecare an, cam asa cum un om e nascut de ziua lui, cam asa si cu 31 decembrie. Fix la o saptamana dupa Craciun, dupa masa imbelsugata si plina de colesterol, vine sfarsitul... anului.
Pe unii ii prinde nepregatiti, cam ca in fabula cu greierele si furnica, si se trezesc ca maine, poimaine e revelionul si ei mai au niste chesti de facut. Bine, chestiile respective se puteau face si acum o luna, doua sau jumatate de an, dar unde ar mai fi farmecul sfarsitului de an...
Am Aveam in playlist colinde, muzica linistita, cat sa intru si eu in ton cu perioada asta de "dolce far niente", dar au aparut metalele grele, oamenii care te scot din "pijamaua" in care ai venit la birou ca si-au amintit ca vine sfarsitul anului.

... si-a zburat puiul cu ata, si s-a dus si starea mea cu el.
Abia astept sfarsitul lumii, sper sa fie cum au spus mayasii, sa vezi atunci cum isi amintesc toti ca mai au ceva de facut.
Putem sa cerem o derogare si sa mutam sfarsitul anului cu 2-3 lunii, pana pe 31 Martie?
Dar cu mayasii, putem sa purtam o discutie cu ei si sa le solicitam o amanare de 2-3 ani?

Lectie de bagat in viteza

Ar trebui scris un manual pentru conducătorii auto din provincie care trec sporadic prin Bucureşti sau prin oraşele mari. Ştiu că există oraşe în ţară unde sunt 2 semafoare, de preferat în dreptul târgului, talciocului, iarmarocului sau cum s-o mai numi adunarea săptămânală de vândut chestii. În rest, se circulă pe maxim 2 bulevarde mari, unul pentru un sens şi altul pentru celălalt sens. Când vine în Bucureşti, conducătorul auto din provincie constată că există mai multe semafoare, intersecţii, semne de circulaţie pe care le-a văzut doar în cărţi, iar şoferii bucureşteni sunt agitaţi, grăbiţi şi nervoşi. El, şoferul de provincie, nu se grăbeşte că nu arde nicăieri, iar graba cu care bagă în viteză este întrecută şi de melc.
Cum acţionează conducătorul auto de provincie la un semafor din Bucureşti, unul din acele semafoare unde nu trec mai mult de 2-3 maşini?
Observă culoarea verde, trec 3 secunde până creierul procesează informaţia asta, îşi dezlipeşte ochii de la semafor şi se uită la schimbătorul de viteză, mai trec 2-3 secunde, pune mâna pe schimbător şi îşi aminteşte că trebuie să apese şi ambreajul, alte 3-4 secunde sunt scurse (în spate încep claxoanele), apasă abreajul şi ridică mâna la şoferul din spate înjurându-l că-l grăbeşte, încă 3 secunde, mută schimbătorul în viteza întâi, alte 2 secunde, îşi aminteşte de acceleraţie şi se uită unde este pedala, de parcă asta s-ar muta de la un semafor la altul, şi alte 2 secunde se scurg. Între timp, mama şi tot neamul lui sughite nevoie mare, iar pentru sărbători şi-au umplut frigiderele de carne. Apasă pedala de acceleraţie, dă drumul uşor la pedala de ambreaj, încă 2 secunde scurse, şi în clipa în care maşina lui este în dreptul semaforului, după alte 2 secunde de la operaţiunea anterioară, se pune culoarea galbenă.
Priveşte mândru în oglinda retrovizoare cum este singurul care a reuşit să treacă de semafor şi nu înţelege de ce restul sunt nervoşi. Unde este problema celorlalţi şoferi? Dar nu i-a murit motorul! Dar nu a blocat intersecţia! Dar a facut ce scrie la carte şi a învăţat la şcoala de şoferi!
Poate părea ciudat, dar într-un oraş cu zeci de semafoare, dacă fiecărei maşini i-ar lua 20 de secunde să se mişte de la un semafor, bulevardele ar fi deveni parcări fără plată.
Şi când te gândeşti că sunt maşini care ating 100 de km în maxim 3 secunde.
Nu am nimic cu şoferii de provincie, doar că ei îmi sar în ochi cel mai des cu astfel de acţiuni. Poate ar trebui să se adapteze sau să renunţe la maşină la intrarea în oraş.
Şi nu. Nu bucureştenii sunt haotici şi grăbiţi, aşa sunt toţi locuitorii marilor oraşe, iar cine a fost în Istanbul sau în Madrid sau în Paris cu maşina ştie asta.



Ştiu că bărbaţii spun că trebuie să faci dragoste cu maşina când o bagi în viteză, deci înţeleg femeile care trag de timp dar nu înţeleg bărbaţii. 20 de secunde? Sau maşina are parte de ce nu are nevasta?
Scrie careva un manual pentru oamenii aceştia? 

Zboara puiule afumat

O zi mai tristă ca cea de azi de mult nu am mai trăit.
Am avut mereu sentimentul că numai ai noştrii sunt proşti, că doar la noi în ţară se iau măsuri contra-productive şi că alţii sunt mai destupaţi sau măcar mai afumaţi. Am citit cu tristeţe ştirea aceasta.
Câţi nu şi-au făcut planuri să meargă acolo, să trăiască sau să mai retrăiască o dată "nebunia" libertăţii.
Eu una cu siguranţă mi-am făcut, mai ales după primul test şi mereu mă gândeam, împreună cu "nebunii" din jurul meu, cum o să lase ei copiii la bunici şi o să luăm primul avion spre nori.
Ştiu că or să apară câţiva mai cârcotaşi care or să spună că e foarte bine aşa, că generaţia tânără nu se educă cu droguri şi băutură, că înaintaşii noştri ar fi sideraţi de alegerile noastre şi alte bălări de genul.
Am sa fiu şi eu cârcotaşă şi am să spun că sper ca Olanda să reuşească un hibrid din saboţi si lalele, dar cu miros de iarbă că altfel nu văd cum mai adună turişti. După măsura asta cât or mai rezista si vitrinele cu lumină roşie?
"Amsterdam is dead, long live Jamaica"?



Câteodată mă întreb ce am fi noi azi, dacă n-ar exista câţiva "nebuni frumoşi" care să cânte, să scrie sau să joace pentru noi? Ar mai fi ei nebuni sau frumoşi dacă nu ar bea, nu ar fuma şi nu ar trăi la limita?

In cautarea viitorului

In fiecare zi, o parte din noi moare pentru a se naste alta. E ciclul vietii pe care-l invatam de mici, si pe care nu-l putem modifica. Noi suntem asemeni florilor, lasam o frunza si o amintire sa se usuce si sa piara pentru ca acolo sa se nasca o alta frunza si o alta amintire.


Avem memoria selectiva si timpul, unicul nostru prieten si cel mai de temut dusman, ne-a invatat sa iertam si sa uitam. Ne-a invatat ca tot ceea ce azi e rau si urat, maine va fi doar o amintire, iar poimaine va disparea. Invatam sa traim si ne definim ca oameni prin prisma trecutului. Tot ce am facut ieri, vorbele, sentimentele, faptele ne urmaresc pentru tot restul vietii; unele la suprafata si ne amintim cu drag vorbele de duh ale bunicilor sau geamul spart pe cand jucam “Leapsa”, altele din umbra si uitam prima suferinta in dragoste sau durerea mainii rupte.


Uneori este de ajuns un singur cuvant pentru a sterge sau a “zidi” o amintire. Un singur cuvant poate sa distruga un sir lung si frumos de amintiri, lasand in locul lor doar uratenia ascunsa de timp.


Ne luptam zile si luni si ani sa fim mai bun si mai frumosi, dar naruim totul intr-o fractiune de secunda in care zadarnicim efortul anterior.


Si maine? Mainele fara tot ce stiai ca e frumos si pastrat in siguranta? Mainele pe care nimeni nu putea sa-l distruga?


Maine e astazi pentru alte amintiri ce se nasc si mor, e ieri pentru cei ce le distrug si e maine pentru tine.

Isn't it ironic

Ca urmare a articolului de ieri, am fost apostrofata ca vorbesc vulgar, ca aam scazut nivelul, ca nu asa ar trebui sa vorbeasca o doamna. Eu am intrebat care doamna, dar ... Lasand gluma la o parte, apostrofarea a fost facuta pe mess si nu aici, asa cum mi s-ar fi parut normal.
Am recitit ce am scris si nu gasesc nimic vulgar in el, dar poate ma insel eu. Exista nuante, exista trimiteri, dar asta tine de imaginatia fiecaruia.
Nu ma pot face vinovata ca orasul din Croatia poarta acel nume.
Nu ma fac vinovata nici de gandirea oamenilor, nici de cautarile lor pe internet sau de ceea ce-i anima.
In schimb, ma fac vinovata ca mai cred si acum ca putem sa ne schimbam,si sa renuntam la aceasta falsa si mult prea exagerata pudoare.
Banuiesc ca trebuie sa fie un sentiment placut sa faci morala, sa arati cu degetul, dar la sfarsitul zilei sa tragi draperiile, sa stingi lumina si sa cauti filmele cele mai dezbracate de pe net.
Si asta nu ar fi nimic daca persoana care se pretinde de o inalta factura morala, nu ar folosi zilnic zeci de expresii si semne nu tocmai decente.
Stiti babale care merg duminica de duminica la biserica, care iti spun ca esti nesimtita daca intri cu fusta mai scurta in biserica sau care se incrunta daca nu te inchini la fiecare cuvant, acele babe evlavioase care te trimit la ala cu coarne chiar si in curtea bisericii?
Cum sa nu tresalte inima in tine cand vezi cum sporeste numarul lor, adunand acoliti din cele mai inimaginabile locuri?

Atunci cand ...

... te astepti cel mai putin, atunci cand, de fapt, nu astepti nimic, atunci poti sa fii ranit in cel mai cumplit mod.

Atunci cand nu te astepti ca prietena cea mai buna, persoana cu care ai impartit tristeti si bucurii, sa lanseze cele mai cumplite zvonuri despre tine, atunci cand prietenul cel mai bun, cel pe umarul caruia plangeai cand totul parea sfarsit, se transforma in cel mai de temut dusman al tau, atunci cand barbatul caruia ii oferi totul alege sa plece miseleste, atunci cand omul care-ti pune lumea la picioare ti se pare un naiv si prost, atunci inseamna ca nu mai astepti nimic de la oameni. Nimic nu te mai poate misca, nimic nu te mai poate speria sau intrista.

Asta pana in ziua in care poti sa fii dezamagita chiar fara sa astepti nimic.
Pana in ziua in care limite pe care tu le cunosti sunt depasite de ceilalti.
.
.
.
.
Atunci cand asta se intampla, te intorci in carapacea ta, in locul cel mai confortabil si linistit pentru tine. E carapacea pe care ai ridicat-o in astfel de momente si care se regenereaza de la o lovitura la alta pana devine impenetrabila... pana cand TU devii de piatra sub zambetul fals.
... atunci cand nu-ti mai ramane decat o masca pe care sa o arati, din miile de masti pe care le-ai inventat si purtat ...


sursa



In tara lui BB

Să presupunem că tu, personajul principal, creşti într-o lună cât alţii în 3 ani şi ai avut ghinionul de a te naşte în ţara condusă de BB, într-o perioadă de criză.
Vezi lumina zilei pe 1 Ianuarie 2011 într-un spital de stat, părinţii tăi nefiind cei mai bogaţi români, alături de încă 20 de suflete. In cele 24 de ore cât stai în spital, ai un singur gând, să scapi din încăperea aceea mică şi insalubră, unde nu poţi să închizi un ochi că plânge una sau te ia una în braţe sau, chiar, se bese una. Proaspăt fiind pe lumea asta, îţi imaginezi că ăsta e tot plânsul, băşitul şi orăcăitul pe care o să-l auzi în viaţa asta.

Ai învăţat să mergi şi să vorbeşti, dar părinţii nu te lasă la joacă în faţa blocului, aşa cum îţi spun că se jucau ei. De fapt, nu e nimeni in faţa blocului. Descoperi calculatorul şi o lume întreagă ţi se deschide. Toţii copii după care te uitai pe geam sunt acolo. Te doare spatele, mănânci numai chipsuri şi bei doar cola, dar ce viaţă minunată ai pe facebook.

Părinţii îi vezi doar seara, când vin de la birou nervoşi. Deşi eşti micuţ, mama ta s-a întors la munca şi asudă zilnic să-ţi cumpere ţie chipsurile cu bulină verde, lipsite de E-uri. Până la urma nu e o tragedie că mama s-a întros mai devreme la lucru, chiar dacă tu mai aveai ceva treaba cu chestiile alea mari şi pline de lapte. Trebuie să înveţi că viaţa nu e numai lapte şi miere, şi dacă nu te învaţă mama asta, atunci cine?

Tata începe să petreacă mai mult timp acasă şi vă bateţi pe unicul calculator. Nu prea înţelegi tu de ce bea  mult şi de ce bea numai bere din sticla mare. Iţi spune că e liber ca pasărea cerului şi începe să plângă. In fiecare seara se iubeşte cu mami, doar că în fiecare seară cu mai mult zgomot. Dimineaţa vezi şi tu că s-au iubit pe ochi, pe falcă, pe mână. Mama ar vrea să meargă la un consultant, dar tati o mai iubeşte o dată pe obraz.

Intr-o bună zi, vine un nene la uşă şi te întreabă dacă părinţii sunt acasă. Mami e la lucru şi tati e la crâşmă, răspunzi tu ca un adevarat adolescent. Nenea lipeşte pe uşă o hârtie, iar tu silabiseşti de pe ea "E..X..E..C..U..T.A...R.....E     S...I.L..I.....T...A". Spunea mama ceva de executare silită şi cum se ruga ea "Doamne doar de n-ar veni" şi uite că a venit. Sigur or să fie fericiţi amândoi când or să vadă.

Tata încearcă să se sinucidă după ce citeşte hărtia de pe uşă, dar rămâne agăţat între balustradele de la scări. După 3 ore de aşteptat salvarea, vecinii se hotărăsc să-l ducă ei la spital. Când să ajungă la spital, ia-l de unde nu-i. S-a desfiinţat spitalul, trebuie să meargă la următorul, care următorul e maternitate, dar poate totuşi îl primesc şi pe tata. Din păcate nu-l primesc şi mergeţi mai departe. Ajungeţi la spital, îl primesc, dar nu au sânge pentru transfuzii. Şi doctorii şi asistentele stau lângă tati, în sala de operaţii şi aşteaptă. Intr-o zi, două... până la urmă donează cineva o eprubeta de sânge, pentru un bon de masă sau o zi liberă. Noroc cu sărăcia din ţară că vine şi punga cu sânge pentru transfuzie.

Tati trăieşte. Mami a albit. Bunicii sunt la cură de slăbire. De la o săptămână la alta ei slăbesc şi tu nu înţelegi. Când îi intrebi, ei iţi spun că mănâncă sănătos şi mai puţin, aproape deloc, că nenea de la televizor le face un bine şi nu le mai dă atâţia bani la pensie.

Azi e prima zi de şcoală şi mami te lasă să mergi singur, că nu are voie să se învoieasca, dar te-a învăţat cum să traversezi şi ce să faci la şcoală. Ajungi la marginea străzii, vezi trecerea de pietoni la 20 de metri înainte şi ştii că eşti în locul potrivit. Şi te uiţi în stânga şi fugi. Fugi până ajungi pe partea cealaltă şi acolo te bucuri că tati te-a învăţat să joci ruleta rusească. Azi ai scăpat.

Invăţătoarea are o fustă veche, cum purta bunica în poze, şi 2 pantofi diferiţi. Uite, are şi o geanta cum avea bunicul când colecta taxele. Acum te simţi ca acasă, miroase a piele veche şi a haine ţinute prea mult la naftalină. Mamele de la careu spun că e bună şi fusta aia, că la leafa pe care o are bine că nu a venit dezbrăcată.

Şcoala e nasoală şi oricum ştii totul de pe internet. Acolo unde nu ştii, te ajută profesorii şi te îndrumă unde să cauţi pe internet. Mami ar vrea să mergi şi la facultate, dar şmecherii nu pierd vremea acolo.

Se apropie sărbătorile de iarna, iar tu, deşi eşti ditamai bărbatul, locuieşti tot cu părinţii. Şi te joci tot la calculator, desigur că alt joc. Şi ai votat aşa cum scria pe uşa de la scara blocului, că tu ai crezut că a scris administratorul. Şi e acelaşi nene la televizor. Şi bunicii sunt în Cartea Recordurilor - au rezistat cel mai mult fără mâncare. Şi tata tot ca-n tinereţe o iubeşte pe mama. Şi mama tot ca-n tinereţe ţipă când o iubeşte tata. Şi groapa din faţa blocului e tot acolo de când ai venit tu de la maternitate. Şi vecinul de la 3, ăla de a intrat acum în parlament, s-a mutat la vilă şi conduce un bemve.


Şi la 5 s-a mai născut un BeBe.

Sa nu crezi ce spun acum

Asa suna un bine cunoscut refren al trupei Iris, dar nu despre asta este vorba in acest post, desi eu numai la asta ma gandesc acum.
Revenind la subiect, va spuneam acum mult timp, mai exact 4 luni, ca am renuntat la fumat. Acest post nu este despre cum m-am reapucat de fumat, ci despre cum a fost aceasta perioada.
Nici nu va puteti imagina cum au sarit toti din jurul meu sa ma incurajeze "ca o sa-ti treaca", "ce-i si cu prostia asta", "vrei tu sa te dai mare" si uite asa nu se mai opreau cu incurajarile. Pe cat de enervant este sa vezi ca oamenii in loc sa te sustina intr-un astfel de demers, mai repede iti dau la picioare, pe atat de motivant este.
Si timpul s-a scurs si deja diminetile sunt ca in reclama la Milka, numai soare si voie buna. Incet, incet a disparut si gustul de c&*$t pe care il simteam in timpul zilei dupa ce fumam o tigare.
Cum se lupta cu lasatul de fumat in societatea de azi?
In primul rand, daca te-ai hotarat sa te lasi de fumat, sa nu te apuci sa citesti Allen Carr- In sfarsit nefumator. Nu am simtit o nevoie mai mare de a fuma o tigare asa cum am simtit citind cartea asta. Ma gandesc daca nu e facut sa te apuci de fumat si nu sa te lasi.
Te uiti la un film si il vezi pe De Niro cum trage cu pofta dintr-o tigare si te gandesti ca ai fuma si tu una. Schimba canalul daca nu poti sa te abti.
Iesi in oras, si cei din jurul tau nu te menajeaza deloc si-ti sufla fumul direct in nas. Daca au trecut cateva zile de cand nu ai mai fumat, chestia asta o sa ti se para chiar deranjanta, pentru ca pute urat fumul de tigare. Daca nu te deranjeaza fumul de tigare, mergi la un ORL-ist.
Si zile trec, trec si lunile si-ti spui ca iti permiti luxul sa pufai o tigare, ca doar nu tragi in piept. Si aprinzi o tigare, tragi un fum din ea si-ti scuipi plamanii ca un adolescent tembel, dar nimic nu se compara cu gustul acela de c*&@t.
Acum am reusit sa-i inteleg pe cei care imi spuneau sa ma las de fumat.
Acum am inteles ca oricat ar incerca altii sa te convinga, daca nu te convingi singur, nu ai cum sa te lasi. Nu exista motivatia mai mare de a te lasa de fumat decat frica. Poti cei pe care-i cunosc s-au lasat de fumat din frica- frica sa nu nasca un copil cu malformatii, frica sa nu moara sufocatii, frica sa nu-si scuipe plamanii.
Singurul lucru pe care nu l-am inteles este de ce inchidem ochii cand sarutam un fumator, ca nu din ochii vine mirosul de hazna. Daca stiti voi, luminati-ma si pe mine ca o sa traiesc mult si bine, acum ca m-am lasat de fumat, si nu o sa stiu de ce.

Si daca tot am vorbit de Iris si irisi ...

Si cu principiile ce fac?

Ma urmareste de zile bune aceasta melodie ce nu se incadreaza in linia melodica a blogului.
Stiu ca or sa strambe din nas barbosii, tatuatii si clasicii in ale rock-ului, dar melodia asta nu am cum sa mi-o scot din minte.



Va place sau nu?