Pana la noi ordine

Pana aflu ce, de ce si unde, mai schimb un pic.
Cel mai simplu e sa dau de pamant cu lucrurile care imi sunt cel mai aproape. Pot sa dau de pamant cu oamenii din jurul meu, atunci cand imi este greu, doar ca, facand asta, imi revine dificila sarcina sa ii si ridic de acolo. Sau pot sa-i las acolo, dar nu eu. Nu pot sa dau in cei din jur, nu sunt "genetic" construita sa dau cu ei de pereti. Poate doar in cazul in care trebuie sa ma apar si, atunci, dau de pereti, nu gluma.
Pot sa dau de pamant cu mine si se pare ca e cea mai simpla metoda, dar mi-o iau altii inainte. Pot sa incep sa dau cu mine de pamant doar ma cunosc destul cat sa stiu de unde sa incep si unde sa termin, doar ca intotdeauna am considerat ca este apanajul lasilor sa se lupte doar cu ei.
As putea sa fac ceea ce am facut mereu, am zambit cand totul parea negru, am bravat, am adunat invidii si nu am incercat sa-i fac pe ceilalti sa vada mai departe. Cine are ochi sa vada vede, cine nu ...si cati sunt care nu. Nu mai am puterea sa rad, nu mai am ... putere doar, oricat as cauta un alt cuvant.
As putea sa astept un umar pe care sa plang, o ureche care sa asculte tot ce am de spus, un ochi care sa vada mai departe de masca. Dar as putea doar sa astept, pentru ca stiu ca e greu de crezut ca persoana care pana ieri radea, glumea si avea un umar pentru fiecare, o ureche pentru orice of, un ochi pentru orice lacrima, acum nu mai este asa. Acum are ea nevoie.
Nu am sa astept. De fapt, nu mai astept nimic. Prietenii se masoara in sumele de bani pe care ti le imprumuta, in numarul de cluburi pe care le bate impreuna cu tine, in hainele pe care le schimba, in obiectele pe care ti le imprumuta. Prietenii nu se mai masoara in minutele, orele si zilele in care te suporta cu toate nebuniile, prietenii nu se mai masoara in lucrurile comune si in sustinere.
Poate ca societatea asta de rahat ne-a facut sa fim atat de haini si ne-a facut sa credem doar in lucrurile pe care le putem atinge, restul nu mai exista.
Lucrurile se schimba si, desi am vrut sa inchid blogul ca prima "nebunie", am renuntat la ideea asta, dar am schimbat modul in care unii sau altii pot comenta aici.
De astazi devine mult mai personal chiar daca e accesibil tuturor.
Incerc sa duc ceva la bun sfarsit, desi un blog...pare fara sfarsit.
Lupt in fiecare zi cu imboldul de a renunta. De a nu ma mai ridica din pat sa merg la birou, de a nu mai raspunde zambind la telefon, de a nu mai asculta fiecare ineptie spusa doar pentru ca sunt acolo, de a renunta la scoala, de a renunta la...multe lucruri care par inutile. Sunt inutile.
Toate lucrurile devin inutile, atunci cand cred ca s-a terminat trebuie sa intru din nou in hora si sa joc iar si sa constat ca, in final, este tot inutil.
Sunt multe si nu am puterea sa le spun. Nu ma tem ca o sa fiu judecata, sunt judecata in fiecare zi... ca am 3 lei in plus in portofel, ca merg cu masina si poluez, ca vorbesc cu cine nu trebuie, ca nu beau de-ajuns, ca mananc pizza cand ar trebui sa mananc iaurt, ca mai fac niste cursuri de parca n-am facut destula scoala, ca plec in excrusii cand altii nu au concedii.... FUCK YOU. Nu am primit nimic de pomana, nu am dat nimanui in cap, nu m-am prostituat pentru o rochie, am muncit pentru toate astea si am ras cand trebuia sa plang.
M-am oprit. Las telefonul sa sune. Raspund selectiv. Primesc mailuri. Le citesc selectiv, restul la gunoi.
Liniste.



p.s. televizorul sta cuminte pe un program turcesc si reuseste sa-mi smulga un zambet.
Un domn, trecut bine de prima tinerete, doreste sa se insoare cu o dominisoara despre care stie ca e virgina. Stupoare, la biserica afla ca domnisoara nu mai e de mult virgina si o intreaba cum a putut sa-i faca asta.
Rapsunsul ei: "o sa ma port ca o incepatoare".