A cui e Moldova?

De când Barbu Ştefănescu Delavrancea punea în gura voievodului Ştefan cel Mare următoarele vorbe "Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri şi a urmaşilor urmaşilor voştri în veacul vecilor", votăm pentru urmaşii noştri.
Din 4 în 4 ani ni se spune să votăm pentru viitor.
Acum 20 de ani, părinţii noştri tot pentru viitor votau şi uite cum arată viitorul.
5 metri în plus de autostradă, 2 bănci în parc şi 3 blocuri remaiate, că reabilitate nu-s.
Eu cred că după 20 de ani de votat pentru viitor, a venit vremea să votăm pentru azi.
Poate fi mai rău?
Măcar aşa, vor justifica lipsa tuturor "lipsurilor" şi vor da vina pe români că au votat pentru azi şi nu pentru mâine.
Varianta cu mâine am văzut că li se aplică numai lor, sutelor de deputaţi şi senatori care au adunat pentru mâine, ceea ce au găsit azi.
Deci a cui e Moldova?
Dar Oltenia?
Dar Ardealul? Măcar să votăm pentru Ardealul de azi, că mâine s-ar putea sa ni se ceară paşaportul daca vizităm Sibiul.
Să votaţi cu capul, că inima a căpătat alte conotaţii şi nu mai pot să o folosesc în frază. Nu de alta, dar nu mă lasă inima.

3 zile, 0 ore

Un pat gol cu aşternuturi şifonate, o sticlă goală trântită pe noptieră, câteva haine aruncate pe un scaun, o rază de lumină crudă strecurânduse printre draperii, un el şi o ea stingheri printre două valize nedeschise, ţigări arse prea mult sau prea puţin într-o scrumieră prea plină, un tablou de azi pentru care nu există mâine sau ieri.
În linişte, aproape mecanic, şi-au adunat rămăşiţele nopţii, fără să se privească, fără să se atingă, aproape fără să respire. 2 valize şi câteva sute de kilometri îi despărţeau de ei, cei ce erau în fiecare zi în ochii celorlalţi, de ei, cei care trăiau pentru mâine şi nu pentru azi.
Un mic dejun pe fugă, în care privirile abia li s-au întâlnit, iar vorbele nu-şi găseau locul, pentru ca restul zilei să treacă mai uşor.
Din nou o maşină prea neagră şi prea mare, pe o şosea ce se încăpăţâna să rămână goală, cu sate pustii şi câmpuri goale în spatele geamului rece. Şi muzica suna surd, fără versuri, aproape ca un cor de biserică acompaniat de o orgă fără tuburi şi claviatură. Din când în când, "Pribeagul" şi "Pribeaga" îi izgoneau din linişte.
- Va trebui să răspund, a spus el într-un final.
- Şi eu, i-a răspuns ea.
- Şi acum? a întrebat el după alţi kilometri şi 2 "pribegi".
- Ne întoarcem la vieţile noastre.
- Îl primeşti înapoi.
- Îi primim înapoi, l-a corectat ea fără urmă de remuşcare.
- Şi noi? Vom mai fi prieteni?
Privea linia gri cum se pierde sub maşină fără să poată să-i răspundă. Nu-l iubea, dar nici nu mai putea să-l priveasca ca-nainte. Nu mai era prietenul ei cel mai bun, pentru o oră, o zi, devenise mai mult, iar acum era prea târziu.
Amândoi au trăit acum, fără să se gândească la mâine, iar mâine a venit.
Privind semnul pe care scria cu litere de-o şchioapă "BUCUREŞTI", îi răspunse:
- Putem încerca.

~SFÂRŞIT~

3 zile, 12 ore

Drumul între Neptun și Constanța l-au parcurs în liniște, doar muzica celor de la Pasărea Colibri și, din când în când, bricheta lui Zippo răzbătea din mașina greoaie ce alerga spre o cană de cafea. Erau singuri pe șoseaua neagră la început de an, privind înainte, fără să se gândească la noaptea ce a trecut.
Telefonul lui, aruncat între scaune, le-a întrerup șirul gândurilor.
- Te uiți tu cine este? a întrebat el fără să-și întoarcă privirea.
- Este „Pribeaga”!
- Lasă-l să sune, atunci!
În fața Delfinariului, o coadă lungă de petrecăreți aștepta să ajungă la ghișeul unde dorința lor devenea realitate.
- Așteptăm atât pentru o cafea? a întrebat el cu dezamăgire în glas.
- Pentru o cafea și o plăcintă cu vișine!
- Unde mai putem găsi cafea la ora asta?
- Mai este un Mc la Buzău! a venit răspunsul ei, mai mult în glumă.
- Atunci Buzău să fie! și a întors mașina.
- Aș bea cafea azi, pe 1 Ianuarie!
- Ai 365 de zile să bei cafea! Îți sună telefonul. Nu răspunzi?
- Nu. Știu cine este și nu trebuie să răspund.
- ”Pribeagul”?
- ”Pribeagul”! a răspuns ea.
Un alt drum gol, cu gândurile lor și liniștea lor, fără să-și vorbească prea mult, fără să se deranjeze, fără să se privească. O cafea caldă şi o plăcintă cu vişine, rezultatul aşteptărilor a câteva sute de kilometri în linişte.
- Şi acum? a întrebat el, ca pentru sine.
- Nu am să mai spun unde mai există Mc. Nu vreau să fac turul României azi.
- Doar nu vrei să stăm aici?
- Nici nu vreau să beau următoarea cafea la Mc-ul din Arad.
- Ştiu eu o pensiune frumoasă, a spus el încrezător.
- Ok! Hai să ne luăm, totuşi, ceva de mâncare. Am senzaţia că pensiunea nu este peste drum.
Alte drumuri goale, alte şosele negre şi alte linişti îi însoţeau spre pensiunea care nu era peste drum. Telefoane de "La mulţi ani", la care răspundeau selectiv, stând aplecaţi amândoi pe cotieră şi ascultând tot Pasărea Colibri, telefoane de la "pribegi", un pachet de ţigări şi o atingere uşoară de mână, pentru a trăi azi.
Ajunşi în judeţul Neamţ, la Hanul Ancuţei, pensiunea frumoasă de care îşi amintise el, au retrait seara anterioară, în faţa unui pat matrimonial, cu o sticlă de whiskey, cu râsete şi în aşteptarea unei lungi nopţi.
Dimineţa a venit mult prea devreme şi mult prea rece.

~Va urma~

3 zile, 24 de ore

- N-ai plecat nicăieri de Revelion? se aude o voce răguşită de la prea mult tutun de la capătul celălalt al telefonului.
- Mâine este Revelion, deci teoretic, mai este timp să plec undeva! răspunde voioasă ea. Nici tu nu ai plecat, dacă mă întrebi pe mine.
- Unde să plec, când toate planurile făcute s-au năruit in ultimele câteva zile, a răspuns el fără urmă de regret în glas.
- Îţi faci planuri pe termen prea lung şi ai uitat să mai trăieşti de azi pe mâine.
- Atunci de azi pe mâine să fie. Hai să plecăm mâine la mare, a spus el cu oarecare entuziasm.
- Hai! a spus şi ea.
 A doua zi de dimineaţă, cu aproape 14 ore înainte de noul an, maşina lui torcea în parcarea din faţa casei ei. Învăluit în fum de ţigare, cu muzica dată la maxim, aştepta liniştit pe scaunul încălzit să trăiască azi. Ea îşi luă cheile din coşul aşezat lângă uşa casei, aruncă o ultimă privire în oglindă, aprobă ce văzu în oglindă şi ieşi în frigul dimineţii de 31 Decembrie.
Pe o şosea goală, înconjuraţi de schelete de copaci şi câmpuri albe, se îndreptau spre cele 3 zile departe de ieri şi mâine.
- De ce l-ai dat afară? a întrebat el, privind înainte.
- Ea de ce a plecat? a răspuns ea, fără să-şi dezlipeasca ochii de pe imaginea cerului reflectată în geam.
- Cred că nu mă mai iubea.
- Sigur nu mă mai iubea, a spus şi ea.
Ajunşi la malul mării, într-o ultimă camera liberă cu vedere la mare, şi-au aruncat genţile pe jos, au privit patul de mijloc şi au început să râdă. Sticla de whiskey pe care o împărţeau frăţeşte le-a eliberat râsul şi camera nu a mai fost rece şi tristă, aşa cum este o cameră de hotel pe litoral în plină iarnă.
Sticla mare de şampanie i-a purtat pe malul mării, prin sfârşitul de an, printre artificii şi bubuituri, prin noaptea neagră până dimineaţă, când privirile li s-au întâlnit pe marginea păturii prea scurtă şi prea subţire.
- La mulţi ani, din nou.Ţi-e foame? a spart el liniştea apăsătoare.
- La mulţi ani, din nou. Mi-e sete. De cafea. Neagră. Caldă, a răspuns şi ea adormită.
După cinci minute, el se întorcea dezamăgit în cameră. Nu găsise cafea pe o rază pe atât de lungă pe cât îi permiteau pantalonii scurţi, în care era îmbrăcat, să caute.
- E totul închis. Mi-a spus un domn că POATE, a accentuat el cuvântul, găsesc cafea în Mangalia.
- Sigur găsim la Mc-ul din Constanţa, de lângă Delfinariu.
- Atunci Mc să fie, a spus el şi a început să-şi arunce hainele în geantă. Nu ne mai întoarcem aici. Nu găseşti nimic de băut, de mâncat. Şi rămân şi fără ţigări, a spus el privind ţigarea care ardea între degetele mâinii ei stângi.
Ea îl privea pe bărbatul din faţa ei, de parcă îl vedea prima dată. Îi urmărea mişcările uriaşului din faţa ei, şi îi zâmbea când se oprea şi se repezea spre ea să mai tragă un fum din ţigarea ei lungă.
- Chiar plecăm?
- Chiar plecăm. Trăim azi, parcă aşa ai spus.
- Trăim azi, a confirmat ea, coborând agale din pat, înfăşurată în pătura prea scurtă şi subţire.

~Va urma~

Se poate aranja

Unii dintre vizitatorii blogului meu ajung aici din diverse motive.
Unul dintre ele mi-a atras atenţia în mod deosebit, poate pentru ca era "special" plecând de la cuvintele căutat şi până la idee. O persoană vorbitoare de limba română a ajuns pe blogul meu căutând "se pot aranja examenele ACCA".
Am scris despre ACCA aici şi am explicat cât este de pretenţios, dacă pot să spun aşa. În mod normal, logic şi de bun simţ, în clipa în care te gândeşti la ACCA, îţi asumi examenele destul de dificile care trebuie susţinute în engleză.
Să ajungi să gândeşti, dar să şi întrebi dacă poţi aranja examenele astea, este destul de stupid. Orice se poate aranja, mai ales în Romania. Sunt sigură că se pot aranja şi un examen ACCA, dacă ai nişte lire sterline în buzunar, dai o fugă până în UK, reuşeti să ajungi la forul superior ACCA, şi îi convingi să aranjeze un examen pentru tine. Tu, unul din cei câteva mii de candidaţi din întreaga lume.
Şi dacă reuşesti, dă-ne de ştire, să nu murim ignoranţi.
Eu mă gandesc să aranjez ceva cu vremea, poate nu ninge decât 3 zile de Crăciun, dar mai bine caut pe net dacă se poate aranja vremea.

Incă una şi mă duc!

Acum 20 de ani, pe uliţele pline de praf ale României, pe străzile pustii ale oraşelor, se găsea câte o tanti sau un nene să se laude că progenitura sa este student. Stundetul era o rasă rară, se găsea "pe sub mână", era pus la loc de cinste şi se închinau toţi în faţa lui precum la Sfintele Moaşte. Nu conta unde studia, la Drumuri şi Poduri, la Universitate, la Agronomie sau la Petrochimie, era motiv de fală că a ajuns acolo. Examenele de admitere erau foarte grele, concurenţa era extrem de mare, facultăţile puţine la număr. Dar asta era acum 20 de ani.

Acum 10 ani, numărai pe degetele de la o mână absolvenţii de mastere din România. Când spuneau Master, parcă era ceva ieşit din comun, trebuiau să explice ce reprezintă această formă de învăţământ căci puţini erau cei care ştiau. Pe uliţe, bătrânii se mulţumeau să spună despre copiii lor că fac studii înalte, o facultate mai aparte şi mai mare. Existau puţine forme de mastere, încercând să copieze moda MBA-ul de afară. Faptul că aceasta formă de învăţământ era cu plată, spre deosebire de multe facultăţi, limita accesul celor care nu dispuneau de banii necesari să mai facă o şcoală ... înaltă. Dar asta era acum 10 ani.
Azi, de la Vladică la opincă, toţi au absolvit o facultate. Ştie, nu ştie să scrie, are diploma de licenţiat, esenţial este să ştie să se semneze la ridicarea diplomei. Criteriul selecţiei este banul. ATÂT.
Diplomă de master au tot mai mulţi, iar cine nu are este ori sărac, ori leneş.
Mâine o să avem cu toţii diplome de doctori pe diverse domenii. Deja nu mai este greu să fii doctorand, cumpără tata 2 reviste de ştiinţă unde publici 3 articole, mai copiezi de pe net, din Japonia, China, un studiu, mai cumperi o lucrare şi ai rezolvat cu titulatura de Doctor.
22 de milioane sau 20 de milioane, sau câţi om mai fi acum, că nu-mi este foarte clar, de doctori.
Dar vom râde în continuare de titlul de Doctor in chimie al Coanei Leana Ceauşescu.

La luptă, la datorie sau la muncă?

S-a dat drumul la compania de colectare a deşeurilor, strângerea maculaturii, vopsitul gardurilor şi adunarea sticlelor de bere goale, generic denumită "campanie electorală".
Sportul favorit în fiecare dimineaţă şi seară este colectarea maculaturii din cutia poştală. Şi adunăm maculatura cam cât taie nenea "Otilo" într-o săptămână. Dar nu-i bai, că mai avem 2-3 păduri şi pentru alegerile viitoare.
Între timp, toate afişele primite îndeamnă ba la luptă, ba la datorie, ba pe ei, n-am primit încă afişul care să ne îndemne la muncă. Munca nu foloseşte nimănui, e mai simplu şi câştigi mai mult cerşind la colţ de stradă, dar mă gândes ca or mai fi 2-3 nebuni în ţară care vor să muncească, doar că nu-i îndeamnă nimeni la aşa ceva.
Într-o ţară "becalizată" unde suntem chemaţi la luptă sau la datorie (care o fi şi asta) şi unde, statistic vorbind, sunt mai multe femei decât bărbaţi, unde toţi au râs de oierul european, am ajuns să ne transformăm încet, dar sigur, într-o stână cu mulţi oieri.
Că tot se poartă campania iniţiată de BNR cu chipul unei personalităţi feminine din România pe o bancnotă, combinată cu campania de luptă, mă gândesc la chipul Ecaterinei Teodoroiu care ne-ar reprezenta numai bine.
Parcă şi văd toate Cateluţele cum "dăi şi luptă, şi dăi şi luptă, mai ceva ca la paş'opt". O să fie foarte frumoasă toamna aceasta.