Asa cum spunea "poetul" nostru national, iarna se dovedeste a nu fi ca vara. Din ce ratiuni, altele decat asezarea pe meridian, nasterea sub o stea norocoasa cazatoare si mostenirea daco-romana, iarna nu este ca vara.
Ca iarna nu-i ca vara, simtim in calorifere, buzunare si munca.
An de an, dar absolut (mai absolut ca vodca) in fiecare an, iarna nu-i ca vara si ne gaseste nepregatiti. Ba ninge si nu avem sare sa dam pe strazi, ba vine frigul si nu s-a aerisit instalatia de caldura, ba vine 31 decembrie si ne dam seama ca se termina anul. 31 Decembrie va pica pe 31 decembrie in fiecare an, cam asa cum un om e nascut de ziua lui, cam asa si cu 31 decembrie. Fix la o saptamana dupa Craciun, dupa masa imbelsugata si plina de colesterol, vine sfarsitul... anului.
Pe unii ii prinde nepregatiti, cam ca in fabula cu greierele si furnica, si se trezesc ca maine, poimaine e revelionul si ei mai au niste chesti de facut. Bine, chestiile respective se puteau face si acum o luna, doua sau jumatate de an, dar unde ar mai fi farmecul sfarsitului de an... Am Aveam in playlist colinde, muzica linistita, cat sa intru si eu in ton cu perioada asta de "dolce far niente", dar au aparut metalele grele, oamenii care te scot din "pijamaua" in care ai venit la birou ca si-au amintit ca vine sfarsitul anului.
... si-a zburat puiul cu ata, si s-a dus si starea mea cu el.
Abia astept sfarsitul lumii, sper sa fie cum au spus mayasii, sa vezi atunci cum isi amintesc toti ca mai au ceva de facut.
Putem sa cerem o derogare si sa mutam sfarsitul anului cu 2-3 lunii, pana pe 31 Martie?
Dar cu mayasii, putem sa purtam o discutie cu ei si sa le solicitam o amanare de 2-3 ani?
In urma unor evenimente grave si cand totul este la limita, iti dai seama care sunt minusurile importante ale unui sistem. Vezi minusurile la tot coltul, dar cand esti presat de timp, acele minusuri fac diferenta dintre viata si moarte.
Vineri, in urma unui telefon la 112 prin care se solicita o salvare, am asteptat nici mai mult nici mai putin de 35-40 de minute sa apara "minunea alba cu giforar".
De ce am chemat salvarea? Un "mic" infarct, deci nu era necesara prezenta salvarii in scurt timp. Si daca ma gandesc bine, cred ca era si departe spitalul de la care a plecat, la vreo 5-6 kilometri si era si ora pranzului cand doar autobuzele sunt pline de pensionari. Deci niciun motiv sa ajunga mai repede.
Sa mai spun ca a trebui sa dam indicatii unde sa vina? Sa mai spun ca atunci cand a venit salvarea, au fost de fapt 2 salvari? De ce au venit 2, habar nu am.
O sa intrebati de ce nu am fugit cu persoana respectiva la spital. Sa spunem ca a fost ... o conjunctura nepotrivita pentru a face acest lucru.
Imi amintesc de un accident auto de acum 3-4 ani, cand sunam in disperare la 112 si le spuneam ca avem nevoie de salvare, iar cucoana de la telefon imi tot spunea ca a fost salvarea si a luat victimele. Salvarea fusese, luase victimele, dar din cealalta masina nu si din cea in care ma aflam eu. Dupa ce i-am spus ca este vorba de 2 copii, imi trimite o Dacie papuc de pe vremea lui Gheorghiu Dej, in care s-au inghesuit cu greu asistenta, copiii si mama copiilor.
Stiati ca in salvare nu au voie sa ia decat bolnavul? Atunci cand vedeti pe strada cate un disperat care se tine fix in spatele salvarii cu girofar si lumini pornite, lasati-l sa stea lipit de salvare, ca poate acolo se afla o persoana apropiata lui.
Uneori e mai bine sa treci pe rosu, sa nu dai prioritate, sa alergi pietonii pe trecere si sa te alegi cu amenda sau permis suspendat decat sa astepti salvarea care nu mai vine. Asta poate face diferenta dintre viata si moarte, depinde doar de conjunctura.
Sunt printre putini norocosi care s-au nascut cu povestitori.
Cine sunt ei?
Sunt bunicii, matusile si unchii care mi-au spus povestile lor de viata, mi-au povestit cum au supravietuit pe front, cum au trait razboiul, cum s-au schimbat conducatorii, si asta cu mult timp inainte de aparitia Discovery Chanel.
Ei i-au facut nemuritori pe camarazii lor, pe profesoara de franceza, pe tiganul care vindea braga pe strazi sau pe Gigi Constantinescu.
Povestile lor le-au intrecut in frumusete pe cele ale lui Creanga, pentru ca erau povestile lor, erau aventurile lor, erau mostenirea mea.
Ei mi-au povestit de Rege sau de Balchik cu mult timp inainte sa deschid un manual de istorie sau sa ma uit pe o harta.
Intr-o buna zi, povestitorii se hotarasc sa plece, rand pe rand, lasand in urma povestile lor frumoase si tristetea ca nu le voi mai auzi niciodata.
Si cand credeam ca m-am plictisit, tot mai imi doresc sa aud povestea cu Gigi Constantinescu sau cu bombardarea triajului din Bucuresti sau cu tiganul care vindea pepeni si braga pe strazi.
Dar povestitori pleaca si imi lasa mie povestea lor sa o spun mai departe.
joi, 24 noiembrie 2011
Cum spune şi cântecul, când bei cafeaua, bea-o cu zahăr în Spania. Desigur, în spaniolă versurile au rimă, în română nu.
Am ajuns, din nou, pe meleagurile lui Cervantes din dorinţa de a vedea locurile în lumina rece a toamnei.
Tot ce pot să spun acum este că e mult mai cald ca la noi, dar plăcut pentru plimbări, mult mai plăcut decât în mijlocul verii când îţi rămân sandalele înfipte-n asfalt.
Descopăr cu stupoare că în Spania e criză şi preţurile sunt mici sau mai mici ca în Romania, de unde trag concluzia că în Romania totul merge bine. Nu ştiu dacă am spus că pensia minimă la ei depăşeşte cu mult pensia medie de la noi, dar asta e statistică.
Mă întorc la cafeaua mea cu zahăr si mirosul de jamon, iar poveştile le las pentru mai târziu.
Ar trebui scris un manual pentru conducătorii auto din provincie care trec sporadic prin Bucureşti sau prin oraşele mari. Ştiu că există oraşe în ţară unde sunt 2 semafoare, de preferat în dreptul târgului, talciocului, iarmarocului sau cum s-o mai numi adunarea săptămânală de vândut chestii. În rest, se circulă pe maxim 2 bulevarde mari, unul pentru un sens şi altul pentru celălalt sens. Când vine în Bucureşti, conducătorul auto din provincie constată că există mai multe semafoare, intersecţii, semne de circulaţie pe care le-a văzut doar în cărţi, iar şoferii bucureşteni sunt agitaţi, grăbiţi şi nervoşi. El, şoferul de provincie, nu se grăbeşte că nu arde nicăieri, iar graba cu care bagă în viteză este întrecută şi de melc.
Cum acţionează conducătorul auto de provincie la un semafor din Bucureşti, unul din acele semafoare unde nu trec mai mult de 2-3 maşini?
Observă culoarea verde, trec 3 secunde până creierul procesează informaţia asta, îşi dezlipeşte ochii de la semafor şi se uită la schimbătorul de viteză, mai trec 2-3 secunde, pune mâna pe schimbător şi îşi aminteşte că trebuie să apese şi ambreajul, alte 3-4 secunde sunt scurse (în spate încep claxoanele), apasă abreajul şi ridică mâna la şoferul din spate înjurându-l că-l grăbeşte, încă 3 secunde, mută schimbătorul în viteza întâi, alte 2 secunde, îşi aminteşte de acceleraţie şi se uită unde este pedala, de parcă asta s-ar muta de la un semafor la altul, şi alte 2 secunde se scurg. Între timp, mama şi tot neamul lui sughite nevoie mare, iar pentru sărbători şi-au umplut frigiderele de carne. Apasă pedala de acceleraţie, dă drumul uşor la pedala de ambreaj, încă 2 secunde scurse, şi în clipa în care maşina lui este în dreptul semaforului, după alte 2 secunde de la operaţiunea anterioară, se pune culoarea galbenă.
Priveşte mândru în oglinda retrovizoare cum este singurul care a reuşit să treacă de semafor şi nu înţelege de ce restul sunt nervoşi. Unde este problema celorlalţi şoferi? Dar nu i-a murit motorul! Dar nu a blocat intersecţia! Dar a facut ce scrie la carte şi a învăţat la şcoala de şoferi!
Poate părea ciudat, dar într-un oraş cu zeci de semafoare, dacă fiecărei maşini i-ar lua 20 de secunde să se mişte de la un semafor, bulevardele ar fi deveni parcări fără plată.
Şi când te gândeşti că sunt maşini care ating 100 de km în maxim 3 secunde.
Nu am nimic cu şoferii de provincie, doar că ei îmi sar în ochi cel mai des cu astfel de acţiuni. Poate ar trebui să se adapteze sau să renunţe la maşină la intrarea în oraş.
Şi nu. Nu bucureştenii sunt haotici şi grăbiţi, aşa sunt toţi locuitorii marilor oraşe, iar cine a fost în Istanbul sau în Madrid sau în Paris cu maşina ştie asta.
Ştiu că bărbaţii spun că trebuie să faci dragoste cu maşina când o bagi în viteză, deci înţeleg femeile care trag de timp dar nu înţeleg bărbaţii. 20 de secunde? Sau maşina are parte de ce nu are nevasta?
Scrie careva un manual pentru oamenii aceştia?
O zi mai tristă ca cea de azi de mult nu am mai trăit.
Am avut mereu sentimentul că numai ai noştrii sunt proşti, că doar la noi în ţară se iau măsuri contra-productive şi că alţii sunt mai destupaţi sau măcar mai afumaţi. Am citit cu tristeţe ştirea aceasta.
Câţi nu şi-au făcut planuri să meargă acolo, să trăiască sau să mai retrăiască o dată "nebunia" libertăţii.
Eu una cu siguranţă mi-am făcut, mai ales după primul test şi mereu mă gândeam, împreună cu "nebunii" din jurul meu, cum o să lase ei copiii la bunici şi o să luăm primul avion spre nori.
Ştiu că or să apară câţiva mai cârcotaşi care or să spună că e foarte bine aşa, că generaţia tânără nu se educă cu droguri şi băutură, că înaintaşii noştri ar fi sideraţi de alegerile noastre şi alte bălări de genul.
Am sa fiu şi eu cârcotaşă şi am să spun că sper ca Olanda să reuşească un hibrid din saboţi si lalele, dar cu miros de iarbă că altfel nu văd cum mai adună turişti. După măsura asta cât or mai rezista si vitrinele cu lumină roşie?
"Amsterdam is dead, long live Jamaica"?
Câteodată mă întreb ce am fi noi azi, dacă n-ar exista câţiva "nebuni frumoşi" care să cânte, să scrie sau să joace pentru noi? Ar mai fi ei nebuni sau frumoşi dacă nu ar bea, nu ar fuma şi nu ar trăi la limita?
