Copilăria în România

În fiecare zi învăţăm, din cărţi, de la profesori, de la cunoștințe/prieteni/familie, de la televizor (atât cât putem, dacă putem). Este adevărat că o viaţă întreagă învăţăm, nu ne oprim nici când pereţii sunt plini de diplome şi certificate, chiar cred că mult mai multe învăţăm fără să primim diplome.
Urmăream o emisiune pe Discovery Science, unde nişte domni îşi propuseseră să răspundă unei întrebări a unui telespectator, o întrebare de genul - "Un leagăn se poate roti 360 de grade?". Nu discut sursa acestei întrebări şi nici vârsta telespectatorului. Amuzant mi s-a părut că realizatorii şi prezentatorii emisiunii s-au mobilizat cu tot felul de aparate, plase, manechine şi alte "inginerii" să demonstreze că un leagăn se poate roti 360 de grade.
Acum foarte mulţi ani, în România comunistă, când parcurile erau dotate cu leagăne şi tobogane din fier prinse cu nişte cuie şi suruburi ruginite şi unde pe jos mai găseai doar un pumn de nisip, când nu exista un gard care să delimiteze locul de joacă de restul lumii, precum o puşcărie de copii, pe vremea când părinţii şi bunicii ne lăsau să ne jucăm singuri în faţa blocului, fără să ne păzească şi să ne scoată afară ca pe nişte căţei până la vârsta de 14 ani, în locurile de joacă se găseau răspunsuri şi se făceau demonstraţii pentru viitoarele emisiunile de pe Discovery.
Existau 2 tipuri de leagăne, unele care nu-ți permiteau să te dai peste cap și te loveai de bara de sus, şi cu faţa şi cu spatele, să vezi care e cel mai tare și rezistă în leagăn fără să cadă, și unele, pentru cei viteji, în care te puteai da peste cap, adică să te roteşti 360 de grade. Din toată copilăria petrecută pe maidanele din cartierul Balta Alba a Bucureştiului, nu-mi amintesc să fi văzut copii cu capul spart, mâna sau piciorul în ghips din cauza acelor leagăne. Ne rupeam picioarele la "miuţă", ne spărgeam capul când jucam "frunza" şi ne rupeam mâinile când jucam "ţară, ţară vrem ostaşi" (nu voi explica niciunul dintre aceste jocuri, cine nu le cunoaşte, nu ştie ce a pierdut).
Deşi nu eram plini de genunchiere, cotiere şi căşti, nu am văzut nici accidente cu bicicletele, în care să suferim noi şi nu bicicletele, nu-mi amintesc nici de picioare rupte pe rotile, nici de capete sparte când saream din copaci.
Noi reuşeam să demonstrăm orice lege fizică, de la legea gravitaţiei, când ştiai sigur că o să cazi dacă joci "elasticul" la mijloc, la legea atracţiei universale, când cei slabi nu jucau "lapte gros", până la legile frecării, mai ales pe toboganul mare din Herăstrău (topogan din fier, de cel puţin 10 metri înălţime), unde nu te dădeai îmbrăcat în pantaloni scurţi.
În oraşe, parcurile au pe jos cauciuc în loc de nisip, cu leagăne din plastic şi tobogane de cel mult 1,5 metri înălţime, aşa că a dispărut nesiguranţa dar şi "demonstraţia". O plimbare prin România rurală a zilelor noastre distruge orice speranţă că viitoarele generaţii vor învăţa ceva la locul de joacă în detrimentul Discovery. Observ că există şi standarde de siguranţă pentru locurile de joacă.
Cine îşi mai aminteşte cum se făceau bombele cu carbit sau cum se juca "maşinuţele" cu săniile acelea imense şi grele din fier?
Până când Discovery îi va învăţa pe copiii noştri cum să facă "bombe cu carbit", terminând demonstraţia cu "Nu faceţi aşa ceva acasă", şi până când vor deveni poveştile copilăriei noastre bestseller-uri, noi, generaţiile care "am trăit periculos", sper să mai facem câteva proceduri, standarde şi reguli de siguranţă. Să ne învăţăm noi pe noi cum să respiram, conform standardelor.

Disparitia meseriilor traditionale

Ma gandesc de mul timp la acest articol, dar nu am avut timpul necesar sa-l "arunc", tocmai pentru ca societatea in care traim ne mananca tot timpul.
Cartile postale trimise din concedii au fost inlocuite de mailuri si poze pe facebook. Pensiile sunt transferate pe card bancar, iar postasii isi rod unghiile. Norocul lor cu moda "vintage" de a mai trimite, totusi, cate o ilustrata postala de prin departari. Eu tocmai am primit una de la Machu Pichu.
Centralistele nu mai exista. Toata lumea are in buzunar un telefon mobil, iar "mufarea" din centrala se face automat printr-un server. Unele s-au reprofilat imediat in dactilografe, dar acum toti folosesc computerele si-si scriu singuri documentele. Si, cu toate astea, tot sunt multi analfabeti.
Cizmarii au disparut si ei, incet, dar sigur. Pantofii, cand se strica, se arunca la gunoi. Nimeni nu-si mai pune flecuri, cuvand ce va deveni arhaism mai devreme decat credeam.
Ziarele nu se mai tiparesc pe hartie, s-au urcat online aproape toate. Tipografii mai traiau din carti, dar si acestea se citesc acum pe ebook. Ziaristii sparg seminte si s-au transformat in comentatori de articole copiate de pe diferite siteuri.
Bijuteriile si accesoriile pentru doamne si domnisoare se fac industrial, iar cand una este etichetata "hand made" este extrem de scumpa. Imi amintesc, in copilarie, ce mai insiram margelute pentru Ucecom, ca apoi sa vad siragurile prin magazinele de artizanat. Tot hand made erau, dar nu parea ceva iesit din comun. Multe din femeile care lucrau manual acele "bijuterii" s-au reprofilat. Nu as putea spune pe ce anume.
Spalatoresele care umpleau pe vremuri autobuzele, au fost inlocuite de Whirpool si Indesit. Cine stie ce or face acum.
Am crezut mereu ca tehnica moderna nu va reusi sa duca la disparitia unor meserii sau, cu siguranta, la disparitia uneia foarte vechi.
Pana si prositutia este amenintata de vremurile noastre, desi ai crede ca aceasta este meseria "eterna". In ziua de azi, o cafea de 5 sau 10 lei este suficienta sa fure painea de la gura bietelor fete. Evident ca, in functie de valoarea cafelei, este si valoarea "manufacturii".
Si toate astea pentru ca "timpul costa bani" si "carpe diem". Macar astea au ajutat la aparitia si dezvoltarea unei noi branse, psihiatri si psihologi. Daca distrugem ceva, sa cream altceva.

Turcul si mahoarca lui

Ora 8: Ceasul suna enervant de tare, iar amânarea nu mai este o opțiune, nu pentru ca nu ar mai fi timp de lenevit în pat, ci pentru ca la ceasurile deșteptătoare tradiționale "butonul snooze" ești chiar tu. Miroase îngrozitor a mahoarca turcului ce se încăpățânează sa locuiască sub același acoperiș cu mine. Totul in jur miroase a mahoarca, așternuturile, pătura, parul meu, mai puțin pielea. Pielea îmi miroase a anason. De unde naiba știu cum miroase anasonul? Mda, poate ar trebui sa gătesc mai puțin.

Ora 8.20: Turcul imi face cafeaua de dimineata, cafea turceasca, la ibric, ca tucul nu a invatat si nu-i place sa foloseasca esspresorul. Poate ar trebui sa scap de aparatul acesta ... italienesc, pana nu se supara turcul care imi prepara si un fresh de portocale. Turcul nu are multa forta in maini sa stranga portocalele asa ca foloseste storcatorul, macar nu trebuie sa scap si de aparatul asta.

Ora 8.40: Imi savurez cafeaua turceasca si freshul privind de pe balcon soarele ce se incapataneaza sa rupa norii. Mirosul greu de mahoarca ma inconjoara din nou. Trebuie sa-l dau pe turcul asta afara din casa, dar nu stiu cum. Soarele pare mai puternic decat norii, dar apare problema incaltamintei. Sa fie "menghina" sau "mergatorii"?  Urmeaza multe drumuri, de cateva ore, iar "menghina" are o autonomie de 30 de minute. Din minutul 31 ar trebui sa ma deplasez cu un scaun lipit de dorsal, caci orice pas cu "menghina" este ca o extractie de masea fara anestezie.

Ora 10: Suna telefonul. Stiu ca este ora 10 fara sa ma uit la ceas, asta este ora la care suna neamtul cu inspectia. Cum sa-i inchizi sau sa nu-i raspunzi neamtului? Ar insemna sa sune in continuu sau, mai rau, sa ma trezesc cu el la usa. Neamtul are nevoie de o viata si, cu siguranta, nu a mea. Lipesc un post-it roz pe frigider "Ocupata-te de neamt". Evident ca neamtul nu stie ca-i spun neatm, iar turcul nu stie cine este neamtul si oricum, daca ar afla, turcul ar fi speriat.

Ora 11: Imi iau "mergatorii" la plimbare. Le arat o mare, prea mare parte, din oras. Mergatorilor le place sa se plimbe,  nu cred ca au limita de autonomie si nu sunt pretentiosi. Le place asfaltul, pamantul, marmura, chiar si gresia coafata in marmura, plasticul, metalul. Mergatorilor nu le place caloriferul din tramvaie. Ei nu au suferit traume cu caloriferul, asemeni predecesorilor lor, dar cred ca se transmite genetic frica fata de caloriferul din tramvai. Mergatorii au un mare defect. Le lipseste capacitatea de a se transforma intr-un perfect "sut in fund". Compenseaza acest mare defect cu abilitatea de a face suta in 13 secunde. Eu nu am nicio contributie, cand mergatorii vad sobolani sau tigani cu sisul in mana, sunt pe cont propriu. Ca orice mergator respectabil, si mergatorii mei au un viciu. Le place sa bea. Si beau orice, de la apa de ploaie, la bere, vin sau votca. Nu au gustat inca whiskey sau coniac, ca nu stiu cum se face, dar cand intr-un pahar se afla doar 100 ml de bautura scumpa, toti devin foarte atenti cu paharul respectiv. Mergatorii sunt si acrobati minunati, se lovesc de orice zid ce le sta in cale, si raman cu rotile in sus pana ii recuperez eu. Mergatorii au un singur of, nu au lovit zidurile mele. Daca "mergatorii" ar putea vorbi ... bine ca nu pot.

Ora Variabila: Impreuna cu mergatorii fericiti, ma intoarc la turcul meu. Trebuie sa ma obisnuiesc cu mahoarca lui, face o ... cafea prea buna ca sa-l dau afara.

)

Pai da, dar ...

Ultimele zile sunt presarate cu intrebarea "ce faci de ziua ta?". Raspunsul meu e simplu, foarte simplu. NIMIC.
Are legatura cu faptul ca au mai fost cam 34 de alte zile asemeni acesteia? Nu, varsta aceasta nu este un motiv de depresie, este doar un moment cand te astepti sa ai toate raspunsurile la intrebarile celor din jur. Si nici nu conteaza ca tu ai raspunsurile tale, atat timp cat ele nu sunt unanim acceptate. Si cum, dupa atatea primaveri, nu esti casatorita, nu ai copil? Vai, dar ce dezamagire. Sigur e ceva in neregula.
Sigur e ceva in neregula?
Si cand credeam ca m-am obinuit cu etichetele si postacii lor, apar altii noi. Nu ma deranjeaza etichetele, desi ma simt ca un geamantan care a facut inconjurul lumii de prea multe ori, ma doare cand noii veniti se impiedica de prejudecati. Incercand sa vin cu contra argumente, ma uit in jur si nu, nu sunt doar eu "in neregula". Poate ca nimic din ceea ce am facut pana acum nu merita mentionat sau luat in seama, poate nu am un copil care sa spuna "mama", poate nu ma prezint ca "domana nevasta/sotia lu' cutarescu", dar toate aceste lipsuri nu-mi anuleaza persoana si nici personalitatea.
Aproape de marginea acestei capcane am fost si eu, si am fost tentata sa judec dupa toate aceste reguli nescrise a unei societati imbatranite. Poate nici eu nu inteleg de ce este asa, poate ca nu stiu daca este bine sau nu. Nu am sa ma ascund in spatele aratatului cu degetul la cei care au facut toate astea si sunt nefericiti, nu am sa-i transform pe ei in contra exemple.
Poate suntem cu totii in neregula, si cei care s-au casatorit devreme si acum sarbatoresc ani multi de la divort, si cei care s-au casatorit pentru un statut, si acum nu mai pot fugi din cursa pe care singuri si-au intins-o, si cei care, dupa multi ani, nu au un copil pentru ca nu a fost timp pentru el, si cei care inca se iubesc in ciuda timpului. Poate suntem toti "in neregula" sau poate nu.
Si rad. Rad cand aud "daca eram mai proasta, eram fericita". Fericirea are legatura cu prostia? Prostia are legatura cu casatoria? Oare fericirea are legatura cu casatoria?
.
.
.
NIMIC.
Nu pentru ca nu am o slujba de cateva luni si, implicit, nici bani de aruncat. Dar banii au fost mereu doar un mijloc si nu un scop in sine. Este printre cele mai frumoase perioade din viata cuiva. Rata la casa exista, scrisorile de la utilitati imi umplu cutia postala, dar nici acesta nu este motiv de depresie. Si rad, rad cand mi se spune ca joc teatru si ca sigur nu sunt bine. Rad pentru ca apoi mi se spune ca "imi zambeste fata". Cum pot sa joc teatru, daca fata imi zambeste? Ar trebui sa ma plang ca situatia nu este asa cum poate ar trebui sa fie? Si daca ar trebui sa fie, cam cum ar trebui sa fie? Poate ca fericirea sta in confortul salariului luat la timp. Poate confortul acesta ti-l da o slujba pe care o detesti. Si atunci, cum coexista fericirea cu detestarea?
.
.
.
Poate vine o zi cand nu mai trebuie sa le explic oamenilor din jur ca ceea ce vad, este ceea ce este, ca ceea ce spun, chiar daca ei nu inteleg, se citeste in ochii mei. Poate vine o zi cand uimirea va disparea.
Pai da, dar ... nu exista dar.

De la Vest la Est

Mare-i haosul din mințile noastre zilele acestea.

După ce ne-am pus cu mâna noastră un rege german, am devenit cu toții germanofili.

Ne plac mașinile nemțești, nu contează că e mașină de epocă, deși cârcotașii le spun rable cu număr de Bulgaria, nouă ne plac și ne-am umplut de ele. Nu știu de unde or fii toți acești nostalgici după anii 50 și nu știu de unde mai găsesc mașinile acelea, dar mă bucur că le-au luat nemților toate ”vintage-urile” in materie de mașini.

sursa

Nouă ne plac multe chestii nemțești, ne plac electrocasnicele, că dacă n-ai un Braun în casă, nu exiști, ne plac hainele și încălțămintea venită de acolo, că doar s-a împământenit să-i spui încălțămintei sport Adidas, și cine n-are un Boss să-și cumpere, bem cafea Jacobs, ne place berea Beck's, ne spălăm (când o facem) cu săpunul Fa, luăm aspirine Bayer, ronțăim ursuleți Haribo, ne luminăm cu Osram, ne vopsim cu Wella, facem cumpărături în Real și ne ”cremuim” cu Nivea. Mă opresc aici, că o țin așa până mâine cu exemple de cât de mult iubim și susținem noi poporul german. CĂ doar nu era să iubim și dragostea lor de muncă, că avem și noi demnitatea noastră!

Dar să vezi fatalitate! Avem un neamț în țară, nu săriți cu Alzheimer că nu la neamțul acesta mă refer, cum spuneam, avem un neamț care tot vrea și el să fie un șef mai mare, că doar alții ca el au fost regi la noi. Și germanofili cum spuneam că suntem noi, da' germanofili până în măduva oaselor, nu-l vrem șef mare.

Noi nu și nu, el da și da.

Dar haosul nu din asta vine, haosul vine din lipsa unui ”fil” pentru arabi. Ca avem germanofil, rusofil, francofil, dar ne lipsește ”arabofil”. Și nu ne plac nici prea multe chestii arăbești, altele decât mâncarea și excursiile, oarecum exotice, prin zonele respective. Și chiar și așa, noi vrem un arab să stea la pupitrul unui minister. Și el se încăpățânează să fie doar secretar de stat și să muncească.

Noi da și da, el nu și nu.

Adică cum vine asta, bre? Neamțul vrea să stea, dar noi nu-l lăsăm, arabul vrea să muncească, dar noi vrem să-l lăsăm?

Uite că au dreptate bătrânii când spun că iubirea trece prin stomac, că dacă nu ne îndrăgostim

la fiecare colț de câte o shaorma cu de toate, degeaba ne dăm jos din Mercedes, cremuiți cu Nivea și mirosind a Fa.

Come to Romania, the land of opportunists

În ciuda titlului, acest articol este scris în română, pentru a-i obișnui pe cei ce doresc să vină aici cu limba română. Deși sunt tentată să spun că nu mai există loc pentru oportuniști pe meleagurile noastre, o vorbă din popor spune că există loc pentru toată lumea, iar lumea oportuniștilor este atât de mare.
Acum mulți ani, discutam cu o persoană mult prea informată și mult prea plimbată prin lume despre sistemul bancar românesc, la nivel său superior. Nu-mi mai amintesc cine ne conducea la acel moment, nu este relevant pentru că lucrurile, din acest punct de vedere, nu s-au schimbat aproape deloc.
Revenind, nedumerirea acelei persoane era cum poate să fie remunerat guvernatorul Băncii Naționale a României cu mul mai mult decât președintele FED (pentru cei ce nu știu, FED este banca centrală a Statelor Unite). Cum respectiva persoană vorbea în cunoștință, având informații concrete și corecte, mi-a fost greu să-i ofer un argument în favoarea guvernatorului nostru.
Cum discuția era despre sistemul bancar, o altă nedumerire a persoanei respective era cum pot fi remunerați președinții băncilor ce activau pe piața românească la același nivel, dacă nu chiar superior, celor care activau pe piețe mult mai dezvoltate și stabile. Din nou, nu am avut niciun argument în favoarea sistemului nostru, nu că aș fi fost eu purtătorul de cuvânt al președinților de bănci.
Norocul meu este că nu m-am întâlnit zilele aceste cu respectiva persoană a cărei nedumerire ar fi fost remunerațiile și primele domnilor de la ASF.
Sunt de părere că remunerațiile celor aflați în locuri/funcții unde tentația este extrem de mare ar trebui să fie suficient de consistentă astfel încât să nu existe loc de ”atenții”. Desigur, trebuie să păstrăm proporțiile, chiar dacă nu la nivel local sau regional, dar trebuie să le păstrăm. Nu putem compara un guvernator dintr-o țară unde băncile și IFN-urile (Provident este un IFN - instituție financiară nebancară) sunt destul de mici și cu active pe măsură cu un guvernator peste giganți, cu active de 10 ori mai mari , nu putem compara un președinte al unei autorități financiare dintr-o țară unde nu există bursă decât cu titlul cu unul dintr-o țară unde se face prețul grâului la nivel mondial.
Desigur, fie că vorbim de mediul public sau privat, accederea în astfel de poziții este o chestiune de lobby, urmată  apoi de experiență, dacă mai este nevoie. Probabil mulți nu vor fi de acord cu introducerea mediul privat în această ecuație, dar și mediul privat este condus de lobby și apoi de experiență, este suficientă o privire în jur.