De ce mi s-a inchis aceasta poarta?
Ai simtit vreodata ca indiferent de drumul pe care il alegi la capatul lui te asteapta o poarta inchisa?
Ai simtiti vreodata ca oricat de mult ai zambi, nimeni nu observa zambetul tau?
Ai simtiti vreodata ca oricat de multi ti-ar spune ca te iubesc sunt doar vorbe in vant? Ca maine daca ai disparea, lumea nu s-ar opri pentru o secunda sa te caute? Ca ar uita a doua zi ca ai existat?
Ai simtit vreodata ca toata greutatea deciziilor omenirii apasa pe umerii tai si ca oricat de justificata sau nu ar fi ea, decizia, ar fi oricum cea gresita?
Ai simtit vreodata ca esti mai important pentru straini decat pentru prietenii tai?
Ai simtit vreodata ca trebuie sa faci un rau imens, doar pentru a capata un pic de atentie din parte parintilor?
Ai simtit vreodata ca este inutila fiecare zi cand mergi la slujba care nu te satisface?
Ai simtit vreodata ca esti invizibil si ca indiferent de ceea ce faci nu vei deveni nici cand vizibil?
Ai simtit vreodata ca nu exista liniste in jurul tau, ca esti in mijlocul unei intersectii imense, cu masini vuind pe langa tine, claxoane, tipete, fluiere, si singura liniste este cea a gandurilor tale?
Ai simtit vreodata ca oricat de mult ai cauta, nu exista locul tau? Ca el a fost ocupat flagrant de altcineva?
Ai simtit vreodata ca esti invatat sa nu fii tu?
Ai simtit vreodata ca nu esti important? Nu pentru iubitul/iubita care maine pleaca, nu pentru prietenii care maine uita, nu pentru familia care maine dispare, nu pentru tine care te gandesti la ei.
Ai simtit vreodata ca nu vei gasi niciodata cheia de la usa linistii tale? Te-ai intrebat care este linistea ta? Cum este ea? Unde se afla?
E linistea pe care o gasesti in gandurile tale. E multumirea ca, inainte de a-i multumi pe altii, te multumesti pe tine. E zambetul cald pe care il zaresti dimineata in oglinda, e beatitudinea ce iti cuprinde corpul odata ce-l vezi.
De ce iti vorbesc cu "TU"? Esti aici, imi citesti gandurile, te identifici cu ele, le-ai simtit si trait si tu, le auzi, acum, cum te macina incet, suntem pe acelasi drum lung, fara politeturi, fara pampoane si fara marsuri.
Daca ai simtit vreodata ... atunci stii ce simt eu ... acum.
5 comentarii:
ieri a trebuit sa "indur" pregatirea mucenicilor moldovenesti. azi astept sa-i gust si pe cei dobrogeni cu scortisoara :))
astept postul cu tata.
Asta ai scriis tu la mine pe blog . Ma uitam ca mata-n calendar de ce imi spune frate ca astepta postul cu tatal ei??
1 Deja suntem in post
2.Ce trebuie sa stiu eu ca tine post.
Dupa care mi-a picat fisa ca am zis ca o sa scriu un post asemnator aluia cu mama :)))).Asta aprpos de ce discutam acum ceva vreme despre limba romana :P
Cat despre ce ai scris aici...am simtit..:P
@joker: cum se leaga lucrurile. ma bucur ca folosesti trecutul. ma intreb daca nu e doar astenia de primavara la mine :P
nu e astenie, esti tu intr-o pasa proasta. o zi frumoasa, la fel ca sufletul tau.
Da, sentimentul acesta cred ca il traieste fiecare dintre noi. La serviciu afli ca, oricat de perfomant esti, maine ar putea fi 10 in locul tau; prietenii,daca nu raspunzi asteptarilor lor, uita imediat de tine si-si gasesc alti 100 de „prieteni” pe care ii trateaza la fel; copiii, dupa ce cresc, se departeaza putin cate putin; parintii adesea nu ne inteleg; sotul (sotia), dupa ani de zile, simtim ca nu ne cunoaste suficient, incat sa ne intuiasca tacerile, asteptarile. Afli ca nimeni nu este de neinlocuit, sau, cel putin, asa simti, mai ales cand cei apropiati te dezamagesc. De fapt, ce vrem? Iubire! Si nu de oricare. Iubire neconditionata! E greu sa gasesti asa ceva la oamenii din ziua de azi. Singurii care ne accepta in final asa cum suntem sunt tot parintii, chiar daca ne mai certam uneori cu ei, copiii, pentru care ramanem intotdeauna mama sau tata si, uneori, fratii. In rest ..... trebuie sa invatam sa luam oamenii asa cum sunt, sa ii apreciem doar pentru ce au bun si sa nu avem asteptari mari de la nimeni. Si o intrebare: noi suntem capabili oare sa iubim neconditionat? No matter what.
@anonim 1: iti multumesc.
@anonim 2: iubim neconditionat si stim asta atunci cand dispare persoana din viata noastra, iar in urma nu simtim regretul lucrurilor nefacuta ci fericirea trairilor alaturi de persoana respectiva. invatam sa nu avem asteptari mari de la cei din jur, dar avem asteptari mari de la noi, pentru ca stim ca oferim totul, dar intrebarea este daca ne oprim candva din oferit.
Trimiteți un comentariu