Cum spune şi cântecul, când bei cafeaua, bea-o cu zahăr în Spania. Desigur, în spaniolă versurile au rimă, în română nu.
Am ajuns, din nou, pe meleagurile lui Cervantes din dorinţa de a vedea locurile în lumina rece a toamnei.
Tot ce pot să spun acum este că e mult mai cald ca la noi, dar plăcut pentru plimbări, mult mai plăcut decât în mijlocul verii când îţi rămân sandalele înfipte-n asfalt.
Descopăr cu stupoare că în Spania e criză şi preţurile sunt mici sau mai mici ca în Romania, de unde trag concluzia că în Romania totul merge bine. Nu ştiu dacă am spus că pensia minimă la ei depăşeşte cu mult pensia medie de la noi, dar asta e statistică.
Mă întorc la cafeaua mea cu zahăr si mirosul de jamon, iar poveştile le las pentru mai târziu.

Lectie de bagat in viteza

Ar trebui scris un manual pentru conducătorii auto din provincie care trec sporadic prin Bucureşti sau prin oraşele mari. Ştiu că există oraşe în ţară unde sunt 2 semafoare, de preferat în dreptul târgului, talciocului, iarmarocului sau cum s-o mai numi adunarea săptămânală de vândut chestii. În rest, se circulă pe maxim 2 bulevarde mari, unul pentru un sens şi altul pentru celălalt sens. Când vine în Bucureşti, conducătorul auto din provincie constată că există mai multe semafoare, intersecţii, semne de circulaţie pe care le-a văzut doar în cărţi, iar şoferii bucureşteni sunt agitaţi, grăbiţi şi nervoşi. El, şoferul de provincie, nu se grăbeşte că nu arde nicăieri, iar graba cu care bagă în viteză este întrecută şi de melc.
Cum acţionează conducătorul auto de provincie la un semafor din Bucureşti, unul din acele semafoare unde nu trec mai mult de 2-3 maşini?
Observă culoarea verde, trec 3 secunde până creierul procesează informaţia asta, îşi dezlipeşte ochii de la semafor şi se uită la schimbătorul de viteză, mai trec 2-3 secunde, pune mâna pe schimbător şi îşi aminteşte că trebuie să apese şi ambreajul, alte 3-4 secunde sunt scurse (în spate încep claxoanele), apasă abreajul şi ridică mâna la şoferul din spate înjurându-l că-l grăbeşte, încă 3 secunde, mută schimbătorul în viteza întâi, alte 2 secunde, îşi aminteşte de acceleraţie şi se uită unde este pedala, de parcă asta s-ar muta de la un semafor la altul, şi alte 2 secunde se scurg. Între timp, mama şi tot neamul lui sughite nevoie mare, iar pentru sărbători şi-au umplut frigiderele de carne. Apasă pedala de acceleraţie, dă drumul uşor la pedala de ambreaj, încă 2 secunde scurse, şi în clipa în care maşina lui este în dreptul semaforului, după alte 2 secunde de la operaţiunea anterioară, se pune culoarea galbenă.
Priveşte mândru în oglinda retrovizoare cum este singurul care a reuşit să treacă de semafor şi nu înţelege de ce restul sunt nervoşi. Unde este problema celorlalţi şoferi? Dar nu i-a murit motorul! Dar nu a blocat intersecţia! Dar a facut ce scrie la carte şi a învăţat la şcoala de şoferi!
Poate părea ciudat, dar într-un oraş cu zeci de semafoare, dacă fiecărei maşini i-ar lua 20 de secunde să se mişte de la un semafor, bulevardele ar fi deveni parcări fără plată.
Şi când te gândeşti că sunt maşini care ating 100 de km în maxim 3 secunde.
Nu am nimic cu şoferii de provincie, doar că ei îmi sar în ochi cel mai des cu astfel de acţiuni. Poate ar trebui să se adapteze sau să renunţe la maşină la intrarea în oraş.
Şi nu. Nu bucureştenii sunt haotici şi grăbiţi, aşa sunt toţi locuitorii marilor oraşe, iar cine a fost în Istanbul sau în Madrid sau în Paris cu maşina ştie asta.



Ştiu că bărbaţii spun că trebuie să faci dragoste cu maşina când o bagi în viteză, deci înţeleg femeile care trag de timp dar nu înţeleg bărbaţii. 20 de secunde? Sau maşina are parte de ce nu are nevasta?
Scrie careva un manual pentru oamenii aceştia? 

Zboara puiule afumat

O zi mai tristă ca cea de azi de mult nu am mai trăit.
Am avut mereu sentimentul că numai ai noştrii sunt proşti, că doar la noi în ţară se iau măsuri contra-productive şi că alţii sunt mai destupaţi sau măcar mai afumaţi. Am citit cu tristeţe ştirea aceasta.
Câţi nu şi-au făcut planuri să meargă acolo, să trăiască sau să mai retrăiască o dată "nebunia" libertăţii.
Eu una cu siguranţă mi-am făcut, mai ales după primul test şi mereu mă gândeam, împreună cu "nebunii" din jurul meu, cum o să lase ei copiii la bunici şi o să luăm primul avion spre nori.
Ştiu că or să apară câţiva mai cârcotaşi care or să spună că e foarte bine aşa, că generaţia tânără nu se educă cu droguri şi băutură, că înaintaşii noştri ar fi sideraţi de alegerile noastre şi alte bălări de genul.
Am sa fiu şi eu cârcotaşă şi am să spun că sper ca Olanda să reuşească un hibrid din saboţi si lalele, dar cu miros de iarbă că altfel nu văd cum mai adună turişti. După măsura asta cât or mai rezista si vitrinele cu lumină roşie?
"Amsterdam is dead, long live Jamaica"?



Câteodată mă întreb ce am fi noi azi, dacă n-ar exista câţiva "nebuni frumoşi" care să cânte, să scrie sau să joace pentru noi? Ar mai fi ei nebuni sau frumoşi dacă nu ar bea, nu ar fuma şi nu ar trăi la limita?