În fiecare zi învăţăm, din cărţi, de la profesori, de la cunoștințe/prieteni/familie, de la televizor (atât cât putem, dacă putem). Este adevărat că o viaţă întreagă învăţăm, nu ne oprim nici când pereţii sunt plini de diplome şi certificate, chiar cred că mult mai multe învăţăm fără să primim diplome.
Urmăream o emisiune pe Discovery Science, unde nişte domni îşi propuseseră să răspundă unei întrebări a unui telespectator, o întrebare de genul - "Un leagăn se poate roti 360 de grade?". Nu discut sursa acestei întrebări şi nici vârsta telespectatorului. Amuzant mi s-a părut că realizatorii şi prezentatorii emisiunii s-au mobilizat cu tot felul de aparate, plase, manechine şi alte "inginerii" să demonstreze că un leagăn se poate roti 360 de grade.
Acum foarte mulţi ani, în România comunistă, când parcurile erau dotate cu leagăne şi tobogane din fier prinse cu nişte cuie şi suruburi ruginite şi unde pe jos mai găseai doar un pumn de nisip, când nu exista un gard care să delimiteze locul de joacă de restul lumii, precum o puşcărie de copii, pe vremea când părinţii şi bunicii ne lăsau să ne jucăm singuri în faţa blocului, fără să ne păzească şi să ne scoată afară ca pe nişte căţei până la vârsta de 14 ani, în locurile de joacă se găseau răspunsuri şi se făceau demonstraţii pentru viitoarele emisiunile de pe Discovery.
Existau 2 tipuri de leagăne, unele care nu-ți permiteau să te dai peste cap și te loveai de bara de sus, şi cu faţa şi cu spatele, să vezi care e cel mai tare și rezistă în leagăn fără să cadă, și unele, pentru cei viteji, în care te puteai da peste cap, adică să te roteşti 360 de grade. Din toată copilăria petrecută pe maidanele din cartierul Balta Alba a Bucureştiului, nu-mi amintesc să fi văzut copii cu capul spart, mâna sau piciorul în ghips din cauza acelor leagăne. Ne rupeam picioarele la "miuţă", ne spărgeam capul când jucam "frunza" şi ne rupeam mâinile când jucam "ţară, ţară vrem ostaşi" (nu voi explica niciunul dintre aceste jocuri, cine nu le cunoaşte, nu ştie ce a pierdut).
Deşi nu eram plini de genunchiere, cotiere şi căşti, nu am văzut nici accidente cu bicicletele, în care să suferim noi şi nu bicicletele, nu-mi amintesc nici de picioare rupte pe rotile, nici de capete sparte când saream din copaci.
Noi reuşeam să demonstrăm orice lege fizică, de la legea gravitaţiei, când ştiai sigur că o să cazi dacă joci "elasticul" la mijloc, la legea atracţiei universale, când cei slabi nu jucau "lapte gros", până la legile frecării, mai ales pe toboganul mare din Herăstrău (topogan din fier, de cel puţin 10 metri înălţime), unde nu te dădeai îmbrăcat în pantaloni scurţi.
În oraşe, parcurile au pe jos cauciuc în loc de nisip, cu leagăne din plastic şi tobogane de cel mult 1,5 metri înălţime, aşa că a dispărut nesiguranţa dar şi "demonstraţia". O plimbare prin România rurală a zilelor noastre distruge orice speranţă că viitoarele generaţii vor învăţa ceva la locul de joacă în detrimentul Discovery. Observ că există şi standarde de siguranţă pentru locurile de joacă.
Cine îşi mai aminteşte cum se făceau bombele cu carbit sau cum se juca "maşinuţele" cu săniile acelea imense şi grele din fier?
Până când Discovery îi va învăţa pe copiii noştri cum să facă "bombe cu carbit", terminând demonstraţia cu "Nu faceţi aşa ceva acasă", şi până când vor deveni poveştile copilăriei noastre bestseller-uri, noi, generaţiile care "am trăit periculos", sper să mai facem câteva proceduri, standarde şi reguli de siguranţă. Să ne învăţăm noi pe noi cum să respiram, conform standardelor.
