Vremea reducerilor

Cand am deschis blogul acesta, ultimul gand era sa fac reclama cuiva aici. Nu mi-am propus sa fac bani din blog, asa ca nu am intentionat nicio secunda sa fac trimiteri la un produs, serviciu sau firma.
Evenimentele din ultimele zile ma imping sa fac o reclama, nu mascata, la un salon de coafura. El se cheama YO Salon. Frumoasa prezentare, nu? Afara e vopsit gardul si inauntru leopardul.
Prin ce se diferentiaza acest salon de restul? In primul rand, este o mizerie cum greu iti poti imagina, parul taiat este maturat o data la cateva zile, urmele unor manichiuri facute cu sarg se observa pe peretii impuscati de unghii, in locul folosirii unui catalog pentru a alege vopseaua potrivita poti sa privesti pe oglinzi sau tavan si alegi de acolo, cafeau cu care esti servita vina in pahare de unica folosinta-reciclabile (adica sunt spalate si puse la loc in aparat), iar, daca cumva, simti nevoia acuta de a servi o gustare (datorita mirosului intzepator de cantina muncitoreasca) poti sa te servesti din frimiturile si resturile de pe podea, oglinzi, scaune sau mese.
Daca nu esti socata de nimic din ce am spus mai sus si doresti in continuare o tunsoare sau un spalat, acestea se desfasoara cam asa:
-esti invitata tacticos de un limbric (adica o tentativa de smecher de cartier, de maxim 1 metru juma', cu o freza care se purta acum 1832 de ani-doar e salon de dame si nu barbati, nu?), esti rugata sa astepti cateva minute pana esti primita, desi ai avut programare, iar minutele se transforma intr-o ora de asteptare-mai ceva ca in Gara. Pentru ca tot astepti, ca sa nu devii nervoasa, esti servita cu o cafea (in paharele unice-reciclabile) si indrumata sa fumezi acolo, adica in salon (poate asa dispare mirosul de mancare ranceda). Astepti o ora, ca la saloane nu a venit criza inca si nu pleci la altul unde mai trebuie sa astepti o ora, apoi, fericita de parca ai castigat la loto, te asezi pe scaun. Il cureti singura de par si fixativ de la alte cliente si zambesti bucuroasa la femeia pe care o vezi printe urme de mancare, vopsea si alte chestii neidentificate, din oglinda.
Apare coafeza, pune pe masuta din fata ta o trusa pe care o deschide tacticos, de zici ca sunt bijuteriile coroanei acolo, si, supriza, nu e decat o foarfeca stramba si un pic ruginita. Ok, hai ca nu sunt carcotasa, pentru un amarat de tuns merge si asta. Pentru ca la scolile la care am invatat eu, nu ni s-a predat si modul in care trebuie sa-i explici unei tute cum sa te tunda, pun o revista pe masa, arat cu degetul o tunsoare si asta este. Ce tunsoare? Un pic din varfuri si un pic din lateral, cam asa am inteles eu imaginea.
Timp de o alta ora, am auzit aceeasi intrebare "Mai tai?". La prima am raspuns da, dar de la urmatoarea incolo, ma gandeam ca-mi ofera un cocktail. Pare suportabil? Cand intrebarea este pusa cu o frecventa de 2/minut, timp de o ora, este suportabil daca esti cu halatu'.
In final, tunsoare mea a insemnat doar o atingere cu foarfeca ruginita a varfurilor, iar pretul a fost pe masura, adica cam cat am vrut sa ma tunda si nu a reusit.
Data vitoare ma tund singura, dar o sa-mi lipseasca ambientul de salon de fitze-fripte de Bucuresti.

Se putea si asa, noroc ca nu a fost cazul.