Suntem copii

Exista o relatie extraordinara pe lumea aceasta care, oricat s-ar stradui barbatii sa o inteleaga, este unica si in acelasi timp comuna, relatia mama-copil. Este unica prin unicitatea fiecaruia dintre noi si comuna prin faptul ca toi suntem copii, copiii unei mame. Uneori, purtam pe umeri povara esecurilor mamelor noastre si nu suntem lasati sa ne traim viata, alteori, suntem lasati sa ne traim viata prea devreme si facem greseli imense pentru ca nu am fost pregatiti pentru ele, iar alteori, purtam povara esecurilor mamelor noastre dar ne traim viata repetand greselile lor.
In ochii mamelor noastre vom ramane mereu copii, cu sosetele lasate, cu zgarieturi in genunchi, cu dintii stirbi, cu tricoul rupt, cu zambetul cald si cu nevoia de protectie. Le este greu sa inteleaga cum copilul din fata lor fumeaza, are pareri despre viata, are probleme mai mari decat exercitiile de matematica, bea bere sau sampanie, le este greu sa inteleaga ca nu mai avem 5 ani ci 20,30,40 si poate avem copiii nostrii. Pentru noi, ele vor ramane mereu impunatoare- doar ele s-au luptat cu balaurii din vise, cu zmeii care ne furau dintii si cu colegii care ne bateau, puternice si langa noi. Nu vom accepta niciodata ca ele nu sunt "wonder woman", ca uneori plang, ca uneori sunt slabe, ca uneori sunt bolnave, ca uneori nu sunt langa noi cand avem nevoie de ele, ca unele pleaca definitiv de langa noi si nu putem sa le iertam asta.
Poate ar trebui sa ne pastram zambetul inocent si cand suntem adulti, poate ar trebui sa nu uitam sa fim copii, poate ar trebui sa nu repetam aceleasi greseli. Poate ar trebui sa invatam sa spunem mai des "Iarta-ma mama" si "Multumesc fiul meu/fiica mea" si atunci ne-am ierta si pe noi si pe ele. Poate ar trebui sa o facem cand nu este prea tarziu. Poate.

Deviatia de sept (II)

M-am decis sa scriu aici despre deviatia de sept si ce inseamna ea, dupa ce am facut o astfel de operatie (de fapt operatia se cheama septoplastie) si am fost tot mai des intrebata.
Trebuie sa spun de la inceput ca septoplastia nu este acelasi lucru cu rinoplastia. Septoplastia presupune o interventie asupra septului (osul nasului sau chestia de va desparte narile pana in fundul capului), iar rinoplastia presupune operatia estetica a nasului care nu exclude interventia asupra septului. Eu m-am limitat la septoplastie, pentru ca nu vedeam rostul unei rinoplastii (acum dupa operatie mi se pare ca nasul meu este stramb si poate trebuia sa iau pachetul cu 2 operatii la o singura adormire).
Sa incepem cu inceputul. Motivul operatiei-nu mai respiram pe nas deloc, iar picaturile gen Rinofug, Bixtonim, Olynth mi-au distrus mirosul si nu le mai foloseam. Am mers frumos la spitalul Dr. Hociota-unicul spital din tara specializat in O.R.L., frumos a fost doar mersul ca acolo s-a rupt filmul. Pana sa se dea banu'(nu eu am dat banu aici-ca altfel trebuia sa merg si la ortopedie sa-mi puna mana la loc) la asistenta am fost trimisa intr-un salon care, presupun, urma sa participe la emisiune "Curat murdar" de pe Prima TV. Absolut jegos, cu mobilier de pe vremea lu' Stefan cel Mare, cu tamplaria de la geam distrusa de batea vantu' ca afara (doar e spital de O.R.L. si poate sa fie curent) si cu cele mai perfecte colege-3 tiganci (nu discriminez pe nimeni, spun doar adevarul) si o nebuna (mi-am dat seama dupa cum radea singura fara niciun motiv la mine). Ma rog, cu bani te poti muta si in cabinetul medicului cred, dar tot spitalul este la fel, asa ca m-am multumit cu o rezerva. Nu are rost sa dau multe detalii, pot doar sa spun ca este de preferat sa plecati cat mai repede daca nu vreti sa mai iesiti din spital cu nasu' rezolvat dar cu boli de piele.
Operatia. Cum este? Habar n-am ca am dormit, dar pana sa adorm m-au tot intepat cautand o vena (ca ale naibii se ascunsesera de frica, cred). Cum este dupa operatie? Foarte interesant. Adica te trezesti din anestezie si constati ca ai gura atat de uscata incat ti se lipeste limba, care este mai arida decat cel mai arid loc de pe pamant si plina de crestaturi, de dinti (asa am inteles care este rolul salivei), dupa care simti ca in nas ai bila lu' Schwarzenegger din "Total Recall" (daca nu ati vazut filmul, merita sa vedeti faza ca sa intelegeti) si in final vine surpriza-trebuie sa inghiti firul de saliva sau apa ca sa nu simti cum ti se usuca tot gatul pana in stomac. Care e senzatia? Ca iti face implozie creierul, ca te pocneste hemoragia pe nas desi ai niste feshe in el, ca ti se sparg timpanele-amandoua, ca pe gat in jos aluneca cuie si nu apa, ca iti ies ochii din orbita. Am fost destul de explicita? Cat dureaza chestia asta? Pana ti se scot din nas feshele, adica a doua zi dupa operatie, daca esti norocos. Ce sunt feshele va intrebati? Pai sunt tampoanele din tifon pe care le baga in nas cand termina operatia, si care masoara aproximativ 25 cm- in conditiile in care sunt imbibate de lichid (a se intelege sange)- atunci cand sunt scoase (nu am lesinat si am urmarit stupefiata cat sunt de lungi) din nas/calcai (senzatia este ca iti scoate maduva spinarii pe nas). Umbla vorba prin spital ca la momentul introducerii in nas, adica cand tu zaci pe masa de operatie, acele feshe masoara undeva intre 2-3 metri de tifon uscat. Cum este dupa ce se scot si feshele? Pai dupa ce ai trecut de asta, nu te mai gandesti ca te dor dinti de la cat au dat aia cu ciocanul in nasu' tau, sau ca te doare nasu' cand vrei sa vorbesti sau sa mesteci, sau ca te plesneste hemoragia daca te enervezi.
Trec toate durerile dupa cateva zile si ramai asteptand cu interes reaparitia mirosului. Eu inca il astept si da semne ca e pe aproape.
Cum este operatia de rinoplastie? Nu stiu ca nu am innebunit sa fac, dar am vazut ca femeile (ca ele sunt cele mai nebune cu look-ul, desi era si un barbat pe acolo) suportau cu stoicism umflaturile si vanataile din jurul ochilor si a nasului, suportul de metal de pe nas (nu de alta, dar daca li se stramba nasul) si tijele care sustineau acel metal pana pe obraji.
Scopul final? O deviatie de sept poate provoca numeroase sinuzite, alergii, rinite care iti pot afecta inima , plamanii (respiratia pe gura si nefiltrarea aerului), sanatatea in general. Nu voiam sa fie un post cuminte, ci unul real. Sfat-pot sa va spun doar atat- multa sanatate si sa nu fie nevoie.

Suntem ceea ce suntem

Inca din primele zile ale vietii primim porecle, de la "bebe" la "fata mamii" sau "baiatul tatii". Tot atunci primim si un nume de botez, o marca dupa care suntem identificati. Cu timpul , numele capata diminutive si nu mai este Ion ci Ionut, nu mai este Maria ci Mariuca. O data "schimbat" numele, te urmareste toata viata si observi ca, desi ai 50 de ani, tot Ionut sau Mariuca ai ramas.
Tot pe parcursul vietii capatam porecle sau "nume de cod". Unele le primim, altele le alegem singuri. Au importanta toate aceste apelative? Probabil nu, dar atunci cum se face ca cel caruia ii spunem "Berila" e cel care bea cea mai multa bere, sau cea careia ii spunem "Blonda" se potriveste cu personajul din bancuri de multe ori? Am cunoscut candva o persoana care isi alesese singura un nume, nu am sa spun care este acela nu asta este important. Am fost suprinsa de alegerea facuta, deoarece numele indemna la rautate, tristete, nefericirire si singuratate, iar persoana era exact opusul acestora sau asa am crezut eu. Se spune ca mai bine mai tarziu decat niciodata, asa ca intr-un tarziu am inteles si eu alegerea. Nu stiu daca e trist ca am inteles eu tarziu sau e trista alegerea persoanei. Poate varianta a doua dar este mai putin important.
Cei mai multi dintre noi au nume pe care nu si le doresc, altii au porecle pe care nu si le doresc, altii isi aleg apelative pe care nu le mai doresc. Suntem asa cum ne cheama..fiecare cu numele lui, dar cand avem o porecla...suntem ceea ce suntem. Cei din jur nu se vor ferii niciodata sa-ti dea numele pe care il vad ei pentru tine, fie ca este Blonda, Ochelaristu, Berila sau Smile. Prin numele date de ei ne identificam...si prin numele alese de noi ne pierdem.

Eterna si fascinanta Romanie

In ultimi 4 ani de zile, am asistat cu surprindere la toate evenimentele care s-au intamplat in tara asta. Mereu mi-am spus ca nu poate sa mai fie nimic si ca noi suntem tara tuturor posibilitatilor. Si mereu am fost surprinsa. Intre timp au venit alegerile de la americani. Si au demonstrat ei ca acolo totul este posibil. Dar exista mai multe feluri de a privi "posibilul". Nimic nu se compara cu Romania.
Hai sa vedem de ce la noi este totul posibil si nu la ei.
Romania, in actuala ei forma, a inceput prin a fi trib, apoi provincie, apoi regat, am cunoscut feudalismul, comunismul, dictatura militara, democratia (nu stau sa insir toate formele-ceva cultura poate aveti si voi) incerc sa spun ca am trecut prin tot si toate spre deosebire de americani-noroc cu Vestul salbatic si cu faptul ca a gresit unu' drumul pe mare. Deci la noi este posibil.
Daca intrebi un tanar roman pe strada cine este Alexandru Ioan Cuza o sa spuna ca nu stie, daca intrebi cine este Thomas Jefferson sunt foarte mari sanse sa stie ca este pe o bancnota macar. Daca intrebi un american cine este A.I.Cuza sau Jefferson este aproape sigur ca nu stie raspunsul la nicio intrebare. Este fascinant cate informatii inutile acumulam in viata, ca sincer, pot sa traiesc si fara sa stiu cine e Jefferson. Deci la noi e posibil dar inutil.
Statul in sine, are la baza legea si aplicarea ei. Perfect, asta am invata cu totii la scoala, doar ca realitatea din Romania este alta si ar trebui sa se dea o lege sa se respecte legea. In America, legea este lege chiar daca te cheama Clinton (nu mai comentez ca nu am ce) si esti presedinte in exercitiu, chiar daca te cheama Harrison Ford si esti cunoscut in toata lumea. In Romania nu conteaza cine esti, poti sa fii si vanzatoare la buticul din colt, daca esti tupeista scapi. Deci in Romania este orice posibil.
Americanilor le-au trebuit sute de ani sa spuna "nu ma intreba cum am facut primul milion", romanilor doar 20 de ani. Deci in Romania este posibil.
In Romania se retrocedeaza pamantul de pe vremea lui Decebal si Burebista, chiar daca este PRACTIC si TEORETIC imposibil de demonstrat ca esti mostenitorul direct. Americanii nu fusesera descoperiti asa ca ei nu fac retrocedari de pe vremea pieilor rosii. Deci in Romania este posibil.
In Romania, daca vrei sa devii cetatean al acestei minunate tari, nu este nevoie sa cunosti limba romana sau istoria sau, macar, care este imnul tarii. In America, pentru obtinerea cetateniei, trebuie sa cunosti limba engleza si raspunzi unui test cu diferite intrebari (istorie, taxe si impozite, constitutie, s.a.m.d.). Poti sa devii roman fara prea multa silinta- nu ca am fii toit silitori . Deci se poate.
In timpul crizei financiare, in Romania ramai bogat sau devii mai bogat. In America, in criza financiara, devii sarac lipit, sarac, aproape sarac sau, in cel mai fericit caz-desi imi este greu sa cred, ramai la fel. Deci in Romania se poate.
Am sa incerc sa ma opresc aici, altfel cred ca scriu inca 2 saptamanii cum este posibil orice la noi si nu in America. Dar nu pot sa inchei inainte de a spune ca au si ei punctul lor forte.
Daca in Romania esti tigan (sa nu spuneti ca nu este un termen acceptat, ca eu pot sa-i spun cum vreau, aia la Bruxelles sa ii spuna rrom), maghiar/ungur (ca nici astia nu stiu cum mai vor sa li se spuna ca cica ii discriminezi), tatar, aroman, sas, moldovean, oltean sau FEMEIE, nu poti sa candidezi la presedentie. De ce? Simplu. Ai un cusur mon sher. Ba puti, ba nu poti sa spui branza, ba te misti incet, ba esti greu de cap, ba ai facut bani din bisnitza, ba trebuie sa stai la coada maturii si nu ai ce cauta la presedentie.
Daca in America esti negru (cam acum 30-40 de ani se lupta Martin Luther King cu rasismul,nu?), ai renuntat la islamism (11 Septembrie a fost acum 7 ani sau incurc eu secolele?), te-ai drogat in liceu (cel mai bun exemplu pentru cei tineri) inseamna ca esti candidatul ideal pentru presedentie. Eu ce pot sa spun acum? Se poate si la ei.
Eu ramamn aici, in eterna si fascinanta Romanie. Asta pana la anul, cand sper sa nu fie necesar sa plec in Congo si sa cer azil politic- nu fac referire la niciun partid politic in special, ci la toate in general.

Marginea prapastiei

O vorba din batrani spune ca "pe cine nu lasi sa moara, nu te lasa sa traiesti". Nimic mai adevarat. Imi doresc, ca atunci cand trec pe langa o prapastie si vad o persoana care se agata in disperare cu mana de marginea ei, in loc sa ii prind mana si sa o trag, sa ii desfac fiecare deget in parte. Dar, din pacate, eu apuc mana si trag, iar apoi persoana se suie in carca si vrea sa mearga cu mine mai departe. Este adevarat ca atunci cand salvezi o persoana, devii responsabil si trebuie sa ai grija de ea. Dar ce ar trebui sa fac, daca acea persoana profita de mana intinsa? Ce ar trebui sa fac daca acea persoana, in loc sa spuna multumesc si sa plece, insista? Ce ar trebui sa fac cand acea persoana, in loc sa priveasca, se implica intr-o criza care nu-i a ei?
Sunt oameni care pot schimba realitatea, pot truca lucruri, pot folosi haosul in folosul lor, dar nu inteleg, ca vine un moment cand, oricat de naivi am fi, intelegem.
Dar daca oamenii aceia nu se opresc aici?
Pur si simplu ne dorim sa le fii desfacut degetele unul cate unul, chiar si atunci cand sunt sarbatori si ar trebui sa fii bunul samaritean.

Simtul ratiunii vs bunul simt

Se spune ca uneori este bine sa iti pierzi bunul simt dar sa nu pierzi simtul ratiunii. Este uimitor cum, uneori, prinsi in valtoarea lucrurilor, pierdem din vedere simtul ratiuni. Este uimitor cum gesturile marunte capata sens atunci cand nu exista unul. Este uimitor cum un zambet este inteles ca un flirt. Este uimitor cum o strangere de mana este inteleasa ca o invitatie la un contact fizic mai mare. Este uimitor cum un sfat este inteles ca o injurie. Este uimitor cum un strigat de ajutor este inteleg ca un repros. Este uimitor cum o fereastra deschisa este inteleasa ca o invitatie la interogatoriu. Este uimitor cum o strangere in brate isi pierde adevaratul sens cand nu mai vrem sa fim singuri. Este uimitor cum cladim totul in jurul nostru cu migala si credinta, timp indelungat, dar pierdem mai mult decat avem intr-o fractiune de secunda. Este uimitor cum avem puterea sa ii lovim pe cei din jur, dar nu avem taria sa o recunoastem. Este uimitor cum uneori ii creditez pe cei din jur, chiar si atunci cand spun ca nu merita, si esti surprins ca au dreptate. Este uimitor sa vezi cum primesti de la viata lucruri pe care nu le-ai cerut si esti invidiat pentru ele. Este uimitor cum acceptam lucrurile pe care nu le putem schimba, dar cum schimbam lucrurile pe care nu le acceptam. Este uimitor, uneori, nu lucrurile mici fac lucrurile mari ci invers. Este uimitor cum incercam sa lovim ca apoi sa ne folosim de ce am lovit. Este uimitor cum credem mereu ca mai mult nu poate fii, dar exista intotdeauna bonus.
Ne pierdem uneori bunul simt, ne pierdem uneori ratiunea, ne pierdem uneori si noi, dar cel mai greu nu este ca ai pierdut, cel mai greu este sa te regasesti pe tine insuti.
Este uimitor cat suntem de uimitori cand ne pierdem si bunul simt si ratiunea. Este uimitor cat suntem de uimitori cand le recapatam. Este uimitor cum intelegem prea tarziu.
Atunci ma intreb ce este mai important, bunul simt sau simtul ratiunii?